Imprimati articolul

Bunica, mama cea bună

Uşurinţa cu care culege zarzavaturile, iuţimea vorbei, dar mai ales limpezimea minţii te fac să crezi că tanti Lenuţa a împlinit abia 50 de ani, deşi a trecut de 70. Am avut prilejul s-o ascult povestind despre toţii nepoţii ei, mari şi mici, la clacă. Curăţa porumbul să-l ducă feciorul la moară, la măcinat. Era cu nora, Maria, cu Veronica, o muiere de ţine pe Lucian, cu care are două fete, şi cu păţârlancele lui Victor, băiatul ăl mare al lui tanti Lenuţa.

O asculţi povestind pe tanti Lenuţa şi nu-ţi mai vine să pleci. Tocmai a fost la Satu Mare, la nunta unui nepot, băiatul feciorului ălui mare, Iulian. Mândră de nu se poate că a apucat să-şi vadă măcar un nepot însurat, istoriseşte celor două muieri şi copiilor care stau cu gura căscată ce minunăţii a mâncat ea acolo: supă de pui dreasă cu smântână, sarmale, friptură de toate felurile, prăjituri şi câte şi mai câte. „Lasă, mămică, zice Maria zâmbind, că matale faci mâncare mai bună decât ăia de la Satu Mare, ce, nu ştiu eu?“

 Şi-i spune Maria vecinei sale despre ciorba aia de găină, gustoasă de te lingi pe degete, care iese mult mai bine dacă pui şi oleacă de carne de porc, să-i dea un pic de putere ăluia care mănâncă, despre brânza de oaie preparată aşa cum numai tanti Lenuţa ştie, dar mai ales află păţârlanii, cărora li s-a uscat gura de poftă, despre gogoşi, vestitele gogoşi pe care se băteau copiii şi apoi nepoţii lui tanti Lenuţa. Eu stau şi ascult şi înghit în sec, întrebându-mă dacă ospăţul de la curtea împăratului Roş sau cel de la „curtea“ lui tanti Lenuţa nu sunt cumva din acelaşi neam...

Oare Flămânzilă şi Setilă n-ar fi lăsat baltă bucatele împărăteşti ca să vină aici, să guste din mămăliga şi friptura cu usturoi cu care te îmbie tanti Lenuţa? E mai bună decât cea de la restaurant, că o face în ceaunul ăl mare, pe pirostrii, în curte. Iar mălaiul, cum să zic eu, e „descântat“ de femeile şi copiii care povestesc la clacă (spun păţârlanii în şoaptă că fără clacă nu merge nici mâna muierilor, dar nici ei nu au spor la treabă şi la joacă).

Mămăliga, la cât e ea de mare, nu se pune aşa, oricum, pe o farfurie. O aşezi pe masa a rotundă, din lemn. Şi ce dacă e veche? „Nu se mai fac, maică, astăzi, lucruri bune. Ăl lucru bun ţine 50 de ani, aşa să ştii tu“, şi o cred pe tanti Lenuţa şi abia aştept să mănânc mămăligă cu brânză de oaie.

Multe poveşti ştie tanti Lenuţa, dar mie îmi place una, chiar dacă e tragică. Seamănă cu un basm al lui Petre Ispirescu, dar parcă şi mai şi, că e cu oameni adevăraţi şi te poartă cu ei. E cu un şarpe mare, aşa ca la vreo 2 m, care a muşcat-o pe mama ei, cu 60 de ani în urmă. Era groaznic şarpele ăla şi nu i-au venit de hac trei bărbaţi, numai o femeie bătrână, cu niscaiva descântece. De-acolo i s-a tras moartea mamei lui tanti Lenuţa.

M-aţi putea întreba de ce v-am povestit despre această femeie care n-are nimic deosebit de alte bunici de pe întinsul ţării. Am făcut-o tocmai pentru că nu diferă, pentru că este simbolul tuturor bunicilor noastre care pot spune poveşti despre trecut, pentru că nu-l regretă şi despre viitor în care cred pentru că n-au trăit degeaba, au lăsat o urmă vie pe pământ. O urmă care îi duce în Eternitate.    

Adrian NEDELCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2009

֩ Comentarii