Imprimati articolul

Apicultura în stand-by

Apicultura, în România, la momentul actual se află în stand-by, fără a cunoaşte culmile performanţei, dar nici gustul amar al declinului. Conform datelor statistice ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine, singura instituţie care reprezintă apicultura şi problemele ei în faţa autorităţilor responsabile, sunt consemnate aproximativ 1.100.000 familii de albine.

Albinele sunt în grija a 39.000 de apicultori care au, fiecare în parte, de la 30 până chiar la 400 de familii. Principalele probleme cu care se confruntă sectorul apicol este lipsa din ce în ce mai acută a specialiştilor în domeniu. Tinerii care mai optează pentru această activitate sunt din ce în mai puţini. Restrângerea bazei melifere, care să ofere albinelor un mediu prielnic pentru culegerea viitoarelor produse apicole din stup este, de asemenea, un motiv serios de îngrijorare pentru perpetuarea acestei îndeletniciri. Incredibil, dar singura şansă de reabilitare a apiculturii stă poate în culturalizarea oamenilor cu privire la consumul de miere.

Creşterea acestui consum ar favoriza dezvoltarea sectorului. Dar toate aceste lucruri nu vor deveni o certitudine decât atunci când cei în măsură să îi asigure eficienţa şi continuitatea vor înţelege că sectorului apicol trebuie să i se acorde atenţia cuvenită, adică să i se garanteze un loc printre priorităţile agriculturii. Până când aceste lucruri nu vor fi înţelese, apicultorul, ca şi ţăranul de rând care se ocupă de oricare altă ramură agricolă, trebuie să se descurce cum poate.

Ce spun statisticile…

Conform datelor INS, în mod teoretic românul consumă pe an în jur de 400-500 grame de miere pe an. Aceste rapoarte pot fi puse însă la îndoială, dacă ţinem cont că în România se pot obţine în cei mai buni ani circa 18.000-20.000 de tone de miere, din care cel puţin 6.000 de tone rămân pe stoc. Astfel, un român, consumă, în medie, doar 150-180 de grame de miere în fiecare an.

Preţurile existente pe piaţa liberă sunt de 15-20 lei/kg pentru mierea de salcâm, 12-14 lei pentru cea de tei şi 10 lei pentru mierea polifloră. Din nefericire pentru apicultori, preţul de valorificare este extrem de mic. În aceste condiţii, afacerile cu miere ale apicultorilor cu
120-130 de familii, de pildă, nu pot fi foarte profitabile, dar nici riscul de a ieşi în pierdere nu este mare. Cât despre crescătorii de albine cu un număr de 30 de familii, ale căror investiţii sunt minime, singurul lor câştig este pasiunea cu care fac munca şi asigurarea necesarului de miere pentru consum propriu.

Marile zone melifere

Fără îndoială, cea mai reprezentativă zonă din punctul de vedere al potenţialului melifer şi al numărului de familii de albine este Oltenia, cu reprezentanţi importanţi precum judeţul Vâlcea, unde sunt 78.000 de familii şi Gorjul, cu 39.000 de familii. În topul apicultorilor din Muntenia conduce Argeşul, cu 32.000 de familii.
În zona Banatului există aproximativ 30.000 de familii. Se mai regăsesc familii de albine şi în zona subcarpatică.

În Dobrogea, din cauza condiţiilor climaterice dificile, baza meliferă este foarte redusă şi implicit şi nivelul de practicare a apiculturii. Fiecare regiune a ţării noastre se poate mândri însă cu cel puţin două zone cu potenţial apicol ridicat. Dacă imaginea dezolantă a terenurilor lăsate în paragină provoacă mâhnire în inimile multora dintre noi, pentru albine „pârloagele“, aşa cum numeşte ţăranul român terenurile abandonate, sunt o adevărată binecuvântare, flora perenă spontană fiind un festin apreciat de acestea.

În ceea ce priveşte nivelul de profesionalism, nu putem spune, cu certitudine, unde ne situăm, pentru că oamenii care practică această îndeletnicire fac acest lucru din plăcere, dar au profesii din ce în ce mai variate, fără a avea însă o profundă cunoaştere a apiculturii. Interpretarea greşită a normelor europene a creat impresia generală că procesul de transhumanţă se poate realiza doar în condiţii pe care mulţi dintre apicultori nu le îndeplinesc. Reprezentanţii crescătorilor de albine susţin că această percepţie este eronată, singurele măsuri restrictive fiind cele cu privire la limitarea pastoralului, în vederea garantării stării de sănătate a familiilor de albine.

Obiective de retehnologizare

Fără să putem spune că practicăm o apicultură performantă, trebuie să recunoaştem că suntem în urmă la capitolul tehnologie, utilaje şi echipamente. Acestea sunt vechi, cu consumuri tehnologice ridicate. Inevitabil aceasta afectează, din punct de vedere economic, dezvoltarea sectorului apicol.

Printre principalele obiective ale Asociaţiei Crescătorilor de Albine, se numără accesarea fondurilor europene pentru introducerea noilor tehnologii, ceea ce va încuraja apicultorul român să-şi sporească numărul familiilor de albine, care vor fi crescute într-un sistem apicol super intensiv. Printre succesele acestei instituţii se numără obţinerea subvenţiilor, în baza Programului de dezvoltare în apicultură, 2008-2010, pentru tratamentele importante ale bolilor ce pot afecta albinele şi dezvoltarea reproducţiei, adică a mătcilor, a familiilor şi a roiurilor de albine.

Piaţa, bulversată din toate direcţiile

Auzim uneori că în România nu există încă o tradiţie a consumului de miere. Cât de dureros este asta pentru o naţiune considerată de-a lungul mileniilor un imperiu meliferic!? Este drept că astăzi pentru români mierea este un produs de lux, din motive de educaţie dar şi economice. Şi se pare că va mai trece mult timp până când va deveni un produs de strictă necesitate aşa cum este pentru europeni, dovada acestei situaţii fiind cantităţile de miere din ţara noastră care pleacă în fiecare an spre export.

Astfel că, până ne vom convinge de calităţile ei alimentare şi terapeutice, piaţa mierii este momentan dezorganizată. În pofida unor structuri profesionale, reprezentative şi bine organizate, fiecare îşi promovează produsele aşa cum crede că este mai bine. Iar asta, de cele mai multe ori, este în dezavantajul apicultorilor. Afacerile cu miere nu trebuie să se facă la marginea drumurilor şi nici pe tarabele pieţelor orăşeneşti sau ţărăneşti.

Condiţii pentru a putea excela

Preţul mierii nu va cunoaşte o creştere considerabilă, decât atunci când Uniunea Europeană va interzice Chinei să mai aducă pe piaţa bătrânului continent miere. De altfel, această ţară este un concurent redutabil nu neapărat prin valoarea alimentară slabă a produsului, aceasta fiind cu mult inferioară produselor noastre apicole, ci mai degrabă prin prisma preţurilor mici pe care le practică. Concluzii triste!

Până când apicultura nu va avea parte de un sprijin susţinut de autorităţi, crescătorul de albine nu va putea răzbi pe o piaţă concurenţială atât de agitată şi va trebui, din păcate, să lupte singur pentru a crea apiculturii o reputaţie nepătată. Cum şi cu ce efect vom vedea. În speranţa de mai bine, apicultorul român va continua să practice această meserie din tată în fiu. Şi cu siguranţă va fi transmisă urmaşilor.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2009

֩ Comentarii