Imprimati articolul

Am ales o direcţie greşită

• Invitatul nostru din această ediţie este domnul acad. Păun Ion Otiman, secretar general al Academiei Române, cu care discutăm despre criza economică, criza alimentară, dacă vreţi, despre tot ce se întâmplă cu agricultura noastră, dar şi despre viitorul nostru, şi de ce nu, al Europei şi al lumii.

Marile dezechilibre

– Traversăm, cum spuneam, o acută criză economică, care are însă suport în cea alimentară, a mediului şi, nu în ultimul rând, în cea umană… Trăim, iată, un moment al contrastelor, în lume nu există hrană suficientă, sunt ţări care îşi pun serios problema creşterii populaţiei, iar la noi o suprafaţă însemnată de pământ fertil rămâne an de an nelucrată.

– Aveţi mare dreptate, sunt trei milioane de hectare de pământ nelucrate şi care, din păcate, în marea lor majoritate se află în zona agricolă cea mai favorabilă, şi nu în cea de deal şi munte, unde aproape orice bucăţică este lucrată. Sigur că întrebarea firească care se pune este de ce se întâmplă acest lucru? Terenurile nu sunt cultivate în primul rând din cauza lipsei capitalului, atât cel de lucru, cât şi cel imobilizat în active, utilaje etc. A doua cauză, trebuie să o recunoaştem, este legată de capitalul uman şi mai cu seamă de competenţe. Ştim cu toţii că agricultură performantă nu se mai poate face fără cunoaşterea fenomenelor care stau la baza procesului agricol, a implicaţiilor pieţei şi aşa mai departe. Or, trebuie să recunoaştem că există diferenţe între noi şi celelalte state. Nu-i includ aici pe fermierii noştri foarte competenţi, pentru că avem şi această categorie, mă refer la marea masă.

Criza alimentară este iminentă

– Analiştii care se ocupă de hrana pe Terra susţin că suntem ameninţaţi de foamete… Să sperăm că nu au dreptate, dar pericolul există.

– Atât timp cât discutăm de milioane de exploataţii de dimensiuni mici şi foarte mici este evident că nu se poate face performanţă. Din acest motiv penuria alimentară se resimte la noi pe două canale: piaţa, unde echilibrarea se realizează prin import, şi preţurile. În ţări ca Anglia, Franţa, Germania, la multe produse alimentare preţurile sunt comparabile sau chiar mai mici decât la noi. Dacă ne referim la puterea de cumpărare a românului, ne dăm seama că siguranţa alimentară în România se află la limita inferioară. Or, trebuie înţeles că această problemă este una ce ţine de securitatea naţională şi trebuie abordată ca atare. Ea nu poate fi lăsată numai asupra a celora care generează produse alimentare, şi anume agricultorii şi procesatorii. Imediat după război, undeva în anii ‘50-’60, politica Uniunii Europene a fost aceea de a împărţi efortul: aşa cum toată lumea are acces la consum, la fel trebuie să aibă şi responsabilitatea generării acestora. Se pare însă că problema efortului la noi din punctul de vedere al producţiei româneşti cade în primul rând asupra producătorului, agricultorului, ţăranului. Cred că o reechilibrare este necesară pentru că aceasta este principala cauză generatoare de conflicte sociale.

Dezinteresul faţă de fondurile europene

– Uniunea Europeană încearcă să ne pună la dispoziţie fonduri. Nu le putem accesa pentru că, aşa cum spuneaţi şi dvs., cauzele stau în decapitalizarea agricultorilor, în faptul că nici sistemul bancar nu favorizează accesul la creditare pentru ca, la rândul lor, fermierii să poată accesa fondurile.

– Citeam zilele trecute că una dintre axele importante ale PNDR, e vorba de fondurile pentru pescuit, din cele câteva sute de milioane de euro au fost folosite doar 2%. Este dramatic şi de neimaginat pentru că asta arată că, în ultimă instanţă, există un dezinteres total faţă de acest domeniu, în condiţiile în care în România e o criză acută de peşte. Din moment ce nu ai capitalul necesar pentru constituirea unor structuri de exploatare raţională şi de reconstrucţie a fondului piscicol românesc, aceşti bani trebuiau de mult absorbiţi. Adevărul este că în aproape toate axele PNDR rămânerile în urmă sunt foarte mari.

Pe ce căi circulă producţia agricolă?

– Judecând acum după ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani, ajungem la concluzia că a fost o greşeală faptul că s-au distrus cooperativele agricole. Nu se putea merge pe un alt sistem?

– Întrebarea e complexă, iar un răspuns nu poate fi dat numai din punct de vedere tehnic. Da, se puteau menţine aceste structuri care măcar din anumite puncte de vedere –, şi aici mă refer la dimensiuni, la suprafaţă, la comasare – puteau constitui baza unei dezvoltări pe principiile economiei de piaţă şi ale celei capitaliste. Avem exemple, cum este cazul inginerului Muscă de la Arad, şi nu numai. Dar ştim foarte bine cărui fapt i s-a datorat acea reacţie de respingere, psihologică până la urmă. Agricultorul, fostul colectivist, nici măcar nu a vrut să mai audă de cooperativă. Nici oamenii de ştiinţă nu au mai avut capacitatea de a demonstra că de fapt sistemul cooperatist sau cel capitalist al exploataţiilor mari e altceva decât a fost CAP-ul.

Ştiţi şi dvs. foarte bine că în România aproape jumătate din terenul agricol este comasat la această dată. Deci noi avem 4,8 milioane ha arabil comasate în zonele agricole mari, cum sunt Bărăganul, Câmpia Olteniei, în Câmpia de Vest, Moldova şi totuşi de pe aceste suprafeţe nu reuşim să producem atât cât ar trebui. Chiar şi acolo unde avem comasare, din păcate, cu puţine excepţii, nu reuşim să compensăm lipsurile sistemului. În plus, în timp ce în UE 90% din producţia agricolă primară are o formă instituţionalizată de circulaţie pe filiere, la noi se întâmplă acest lucru numai pentru 9% din producţie. Restul nu ştie nimeni pe ce canale circulă şi nu aduce niciun venit fiscal. Avem nevoie de un mecanism economic de stabilitate cu consecinţe de fiscalitate, trebuie să facem şi noi ceea ce se face în Uniunea Europeană.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 24, 16-31 DECEMBRIE 2010

֩ Comentarii