Imprimati articolul

Adrian Stanca:  „Mândru mi-s că-s bănăţan“

De două decenii, interpretul de muzică populară Adrian Stanca contribuie la valorificarea bogatului tezaur folcloric din zona vestică a ţării.

„Tri ficiori am fost acasă la mama, unu mai rămasă astăzi lângă ea. Sunt născut în satul Hitiaş, situat în imediata apro­piere a binecunoscutei staţiuni Buziaş. Tatăl meu este mara­mureşean din comuna Bogdan Vodă. Am avut o copilărie destul de fericită. Munceam mult, aveam terenuri agricole şi animale ca toţi gospodarii din Racoviţa, comuna din care face parte satul Hitiaş, dar a fost tare fain. De-abia aşteptam o sărbătoare sau ziua de duminică să ieşim în sat toţi fraţii şi atunci vedeam pe chipul mamei şi al tatălui meu cum le străluceau ochii de dragul nostru“ –  Adrian Stanca.

– Când ai cântat prima dată pe o scenă?

– Încă din şcoala primară eu trebuia să cânt la fiecare serbare. Învăţătoarea mea, ţin minte că mi-a spus mama, a întrebat-o încă de prin clasa a treia dacă vreunul dintre părinţi ştie să cânte. Cântecul şi jocul le este drag la amândoi, dar tata, ca orice moroşan, ştia să cânte şi să strige. Când eram mai mic şi mergeam cu părinţii la vreo nuntă tata nu stătea aproape deloc la masă. Tot timpul juca şi cânta.

În Şcoala din Hitiaş am jucat şi am cântat în „Muguraşii primăverii“, pentru ca apoi să urmez Şcoala populară de artă din Timişoara, unde mi-a fost profesor Lucia Mihăiescu. După ce am terminat liceul la Buziaş, prin anul 1998 am participat pentru prima dată la un festival de folclor la Craiova, la Festivalul „Maria Tănase“, unde am obţinut un premiu special al juriului. Acolo am fost remarcat de specialişti şi în acelaşi an regretatul Gruia Stoia m-a invitat să fac primele înregistrări în Studiourile Radio România.

– Să înţeleg că apoi a curs lin cariera ta de artist?

– Da. În 1990 eram militar în termen la Bucureşti şi, printr-un noroc, am ajuns să colaborez cu Ansamblul „Ciocârlia“ al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Am cântat vreme de un an cu aceşti profesionişti pe foarte multe scene, iar după ce am terminat stagiul militar obligatoriu am mai rămas încă un an angajat la Bucureşti.

– Ce sau cine te-a determinat să te întorci la tine, în Banat?

– Dorul şi dragostea. Eram deja prieten din liceu cu soţia mea Lia şi n-am stat mult pe gânduri după armată că m-am şi însurat. Ne-am mutat la Buziaş, unde locuim şi acum. Avem două fete, Raluca şi Oana, de care suntem tare mândri.

– Că veni vorba de fetele tale, şi ele cântă?

– Eu sper că Oana va fi cea care mă va întrece. Ea are şi voce bună, e şi talentată, însă e doar în clasa a noua şi mai are încă de învăţat. E tinerică, are timp să cânte, dar trebuie să şi înveţe bine la şcoală. Raluca este deja studentă la Pedagogie muzicală în Timişoara şi... mâine, poimâine vom fi socri mici, cu ajutorul lui Dumnezeu. Daniel Dogaru, un ceteraş din Maramureş, o să ne fie ginere şi de-abia aşteptăm momentul.

– Acum nu mai faci parte din niciun ansamblu?

– Nu, am fost câţiva ani la Ansamblul „Banatul“ din Timişoara, unde am avut nişte colegi minunaţi, dar acum nu mai fac parte din niciun ansamblu. Colaborez cu cine mă solicită, în limita timpului disponibil.

– Câte albume ai înregistrat până acum?

– Am 11 albume de muzică populară din Banatul de şes, cel mai recent cuprinzând cântece interpretate în duet cu prieteni şi colegi dragi de cântec. Am înregistrat cu cei mai buni instrumentişti din Banat şi, dacă-mi ajută Dumnezeu, la toamnă o să scot un nou album pe piaţă. Am şi câteva înregistrări cu fetele mele de care sunt tare mândru şi cred că o să mai înregistrez cât de curând duete cu ele.

– În încheiere, vrei să transmiţi ceva prin intermediul revistei Lumea Satului celor care îţi ascultă cântecele şi te îndrăgesc?

– Da. Eu le transmit cititorilor acestei frumoase reviste multă sănătate şi noroc, să asculte în continuare, atunci când au timp, muzica noastră tradiţională şi să aibă spor în toate!

Viorel GROSU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 14, 16-31 IULIE 2012

֩ Comentarii