Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Hristos a Înviat!

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi, viaţă dăruindu-le!“

De aceste cuvinte răsună acum bisericile creştine. Pentru că Iisus, împotriva oricărei logici, împotriva necredinţei şi a necredincioşilor, chiar a Înviat! Viaţa a învins moartea. Lumina a nimicit întunericul. Raiul a biruit infernul. Şi noi, bieţi păcătoşi, în vreme ce ne aşezăm la masa încărcată cu bucatele tradiţionale, cumpărate din vreme şi cu sârg din pieţe şi magazine, încercăm, cu gândul la jertfa Mântuitorului, să fim, măcar azi, mai buni, mai luminoşi, mai generoşi, mai toleranţi. Oare reuşim?

Sărbătoare veche

An de an, din cele mai vechi timpuri, adică din anul 1400 înainte de Hristos, se sărbătoreşte, cu obstinaţie, religiozitate şi fast, Paştele. E drept că, până la jertfa lui Hristos, această zi era celebrată numai de evrei, care părăsiseră Egiptul, scăpând astfel de robie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi implicarea lui Moise.

Era, de fapt, acea trecere peste Marea Roşie, chiar trecerea într-o altă lume şi într-o altă viaţă şi evreii, după cum le spusese Însuşi Tatăl Ceresc, sacrificau în cinstea Sa un miel, cu al cărui sânge ungeau tocurile uşilor şi ferestrelor din casele lor. Se spune că, în noaptea de Paşte, Dumnezeu a trimis un înger al morţii să verifice care case au sângele mielului întins pe ramele de lemn ale uşilor şi ferestrelor. Şi, cum egiptenii nu aveau un astfel de simbol, întâii lor născuţi au murit de îndată. La evrei nu a murit nimeni, pentru că ei aveau pe lemnărie semnul prin care dădeau de înţeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu şi cred în El.

Mai apoi, adică de două mii de ani încoace, Noul Testament simbolizează prin mielul înjunghiat jertfa Mântuitorului Iisus, al Cărui sânge a curs pe cruce ca să răscumpere păcatele credincioşilor. Astfel, Dumnezeu reînnoieşte legământul făcut cu israeliţii, nu printr-un om, cum a fost în cazul lui Moise, ci prin chiar Fiul Său, Iisus Hristos, Mesia cel adevărat, despre care putem afirma că este Însuşi întemeietorul religiei creştine. Dar, de data aceasta, toate popoarele lumii primesc legământul cu Dumnezeu şi vor, prin jertfa lui Hristos, să primească iertarea păcatelor. După cum spun cărţile sfinte, în noaptea în care a fost trădat de Iuda, la Cina cea de Taină, înainte de a fi prins şi arestat de către soldaţi, Domnul Iisus a instituit, după porunca lui Dumnezeu, noua sărbătoare a Paştelui. Pentru că Divinitatea dorea ca, astfel, creştinătatea să nu uite niciodată preţul plătit pentru răscumpărarea noastră din sclavia păcatului.

Paştele în calendar

Prima uniformizare a datei la care lumea creştină serbează Paştele a fost în anul 325, la Niceea, când Sinodul I Ecumenic, din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare, a decis că Paştele se va sărbători, în fiecare an, numai dumi­nica. Această duminică este imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară, pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin.

Dacă 14 aprilie sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară pică duminica, Paştele va fi serbat duminica următoare, ca să nu fie la aceeaşi dată cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea lui.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui va fi calculată din vreme de Patriarhia din Alexandria Egiptului, care o va comunica tuturor bisericilor creştine.

Învierea din morţi a Domnului Iisus

Lumina a învins întunericul. Viaţa a biruit moartea. Marea Taină a Învierii s-a produs. Aşa poate fi sintetizat în câteva cuvinte sensul Paştelui sărbătorit de două mii de ani încoace de către creştini.

Cea mai mare şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Paştele, este celebrarea Învierii lui Iisus Hristos din morţi. Acesta s-a născut, cum ne aducem aminte, la Betleem, a fost botezat pe când avea 30 de ani de către Ioan Botezătorul şi, vreme de trei ani, împreună cu cei 12 ucenici pe care şi I-a ales, a predicat învăţătura Sa în Galileea şi în Iudeea, neascunzând faptul că El era Mesia.

Cum era scris, s-a întors apoi în Ierusalim, în ziua de Florii, unde a fost întâi, graţie minunilor înfăptuite, primit ca un rege, cu flori şi ramuri de măslin. Apoi, pentru că mulţimile sunt schimbătoare şi uită, a fost supus mâniei fariseilor şi marilor preoţi, care nu puteau să admită că El e fiul lui Dumnezeu. Din momentul intrării sale în Ierusalim, începe Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare. Este, de fapt, ultima săptămână a postului Paştelui, care ţine şapte săptămâni şi pregăteşte creştinii pentru Înviere. Cele şapte zile ale acestei săptămâni înseamnă paşii pe care omul Hristos îi face către răstignire şi apoi către Înviere, către Dumnezeire. Să ne amintim împreună ce a făcut Iisus în aceste şapte zile.

Săptămâna Mare, ieri şi azi

În ziua de luni avem, prin pomenirea lui Iosif Patriarhul, prologul iertării lui Hristos. Iosif, un om de rând, a fost bătut şi aruncat pe câmp de fraţii lui, care au vrut să ascundă fapta, crezându-l mort pe fratele lor. Dar acesta şi-a revenit şi, după o viaţă amarnică, de sclav, a ajuns prinţ al Egiptului. El şi-a iertat fraţii, a fost mereu lângă ei şi şi-a salvat, de asemenea, poporul şi familia de la foamete. Întâmplările acestea prefigurează apariţia lui Iisus care, deşi vândut pentru 30 de arginţi, arestat, chinuit, batjocorit, condamnat la moarte şi răstignit, a avut puterea să ierte şi să mântuiască omenirea.

Ziua de marţi, în care Hristos a prevestit distrugerea templu­lui din Ierusalim, odată cu propria Sa Înviere, este închinată Predicii de pe Muntele Măslinilor. Miercuri ne aducem aminte de desfrânata Maria Magdalena şi de apostolul Iuda. Cea dintâi se mântuieşte spălând cu lacrimile ei picioarele lui Iisus, iar apostolul, prin trădarea sa, se pedep­seşte. Momentul cel mai semnificativ din Săptămâna Patimilor este Cina cea de Taină, care a avut loc joi, iar ziua este numită şi Joia Mare.

Este ziua în care Iuda îl vinde pe Iisus, pornind tăvălugul evenimentelor. Hristos ştia că lucrurile vor sta astfel şi le-a oferit, simbolic, ucenicilor Săi, trupul şi sângele Lui. Ele semnifică pâinea şi vinul mântuirii, dar şi faptul că Mântuitorul s-a pregătit pentru propria moarte şi înviere. Din Joia Mare până la Înviere în biserici nu mai bate clopotul.

Dacă în fiecare seară a Săptămânii Mari sunt denii, cele mai tulburătoare slujbe sunt cele de joi şi de vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Sunt înşiruite patimile Mântuitorului, judecata arhiereilor Ana şi Caiafa, judecata lui Pilat. În noaptea aceasta, se mai păstrează şi azi obiceiul ca, în curtea bisericii, să se aprindă un foc. El simbolizează focul la care Apostolul Petru se lepădase de Hristos.

Şi vine şi Vinerea Neagră. Tristă şi cumplită zi... Atunci Iisus Hristos a fost răstignit pe Muntele Golgota, când a fost prins, arestat şi condamnat la moarte. Cu crucea în spate, secătuit, sfârşit, oropsit, Hristos a urcat vârful Golgotei. În clipele acelea a simţit, cum simţim noi, omeneşte. Şi s-a îndoit. Şi a cerut socoteală Tatălui Ceresc. Şi a vrut să fie îndepărtat de la El paharul acela. Dar pentru Iisus Nazarineanul era pregătită biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii oamenilor.

El, Fiul lui Dumnezeu, fusese trimis pe pământ pentru mântuirea noastră, a păcătoşilor. Legământul la credinţă era, astfel, semnat prin moartea şi Învierea Sa. Şi destinul I s-a derulat cum îl scrisese Dumnezeu. Sus, pe Golgota, între doi tâlhari, Hristos a fost răstignit fără milă. Fără regrete. Cu patimă. Cu ură. Şi, în ziua de vineri, se cântă cu durere, în biserică Prohodul. La sfârşitul slujbei, dăm cu toţii ocol sfântului lăcaş, cu lumânările aprinse, solemni şi liniştiţi, tăcuţi şi pătrunşi de tragismul momentului în care Hristos este pus în mormânt.

Minunea dumnezeiască

Un mormânt cu piatră grea deasupra, cu ostaşi romani de veghe, cu pecete severă, atât a mai rămas atunci din viaţa, învăţătura şi faptele dumnezeieşti ale lui Hristos! Şi inscripţia batjocoritoare de pe crucea Sa: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor“.

Sâmbăta Paştelui simbolizează „odihna“ în mormânt a trupului Mântuitorului. Seara, în biserici se aprind luminile. Începe veghea din noaptea Învierii. Şi, împotriva oricărei logici, împotriva firii, Iisus a înviat din morţi! Da, Învierea s-a produs! El s-a arătat viu ucenicilor Săi şi mamei, Fecioara Maria, buimăcită de durere şi tristeţe.

În miez de noapte, în toate bisericile se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Numai în altar se păstrează o luminiţă mică, în rest biserica e cufundată în întuneric, şi luminiţa parcă e o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu ea în mână, preotul iese pe uşile împărăteşti şi cheamă lumea la el: „Veniţi de luaţi lumină!“. Şi lumea răspunde transfigurată, triumfătoare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!“

Postul de aproape şapte săptămâni a luat sfârşit. Sunt sfinţite pasca, ouăle roşii, friptura, celelalte bucate aduse în coşuri de credincioşi. Lumea ia Lumină din Lumină, se împart Sfintele Paşti – pâine stropită cu vin – se pleacă spre case cu lumânările aprinse, se spune – cum se va proceda, de altfel, vreme de 40 de zile, până la Înălţare – „Hristos a Înviat!“ şi „Adevărat a Înviat!“.

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2009

Vizualizari: 716



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI