Pământul, mult prea bolnav > REVISTA LUMEA SATULUI

Despre România s-a discutat foarte mult, că are pământuri extraordinare, cu un potenţial fantastic, şi că din acest punct de vedere se poate compara doar cu Franţa. Realitatea este un pic mai tristă.

Ce-i drept, avem aproape 50% din terenuri plasate în primele trei clase de calitate, care în mod normal ar putea asigura necesarul de produse agricole. Ba chiar ar mai rămâne în fiecare an şi pentru export.

Omul în măsură să facă o radiografie exactă a stării de sănătate şi fertilitate a pământului României este domnul dr. Mihail Dumitru, directorul Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie.

Rep.: Cât de sănătos, cât de bolnav este pământul românesc, domnule Dumitru?

M.D. : Trebuie spus că, vânzând aproape în mod egal câmpie, deal şi munte, era imposibil ca tot terenul să fie de aceeaşi calitate. Aşadar, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al reliefului, terenurile agricole pot fi bune atunci când vorbim de cele din câmpie, dar cele din deal au deja restricţii de toate felurile, iar cele din munte practic nu sunt terenuri agricole.

Din această cauză, uitându-ne în anuarul statistic vom vedea că în clasa I de calitate se încadrează suprafeţe foarte mici, de doar 2,8%, în clasa a II-a şi a III-a mai intră circa 46%, iar 51,7% sunt considerate terenuri de clasa a IV-a şi V-a pe care, fără investiţii majore, nu poţi obţine producţii agricole competitive. Acestea din urmă au foarte mulţi factori limitativi ai capacităţii de producţie a solului.

Principala problemă a României, de veacuri, este seceta frecventă care afectează peste 7 milioane ha, anul acesta ajungând la mai mult de jumătate din teritoriul naţional. Aducând în discuţie această problemă, ar trebui mai întâi să vorbim despre posibilitatea de a avea sisteme de irigaţii, sau nu... Până acum se declara mereu, sub diverse forme, că avem amenajate pentru irigaţii trei milioane de hectare. Mai nou, se spunea doar de 1 milion de ha, dar în realitate, în cel mai secetos an, s-au irigat doar circa 100.000 de ha. Nu poţi lua în considerare şi nişte amenajări care nu funcţionează. Trebuie să se decidă suprafeţele care necesită irigaţii.

Avem nevoie de sisteme la fel cu cele din vestul Europei, care să asigure udarea cu picătura sau fertirigarea. Dacă ne gândim să reînfiinţăm sistemele de irigaţii de acum 40 de ani e ca şi cum am vrea să tratăm un muribund. Aşadar, trebuie regândită toată această investiţie pentru că în anii de secetă, în plus, mai avem şi niveluri mici ale râurilor.

Degeaba facem investiţii în irigaţii dacă nu respectăm toate verigile tehnologice, începând de la sămânţa certificată şi până la îngrăşămintele şi pesticidele de care au nevoie solul şi planta.

Deşi ne-am confruntat tot mai des cu efectele secetei, avem în ţară, în fiecare an, circa 3,5 milioane de ha cu exces de apă. Ele au fost cândva amenajate pentru această situaţie dar, odată cu retrocedarea, toate lucrările au fost distruse.

La fel, există şi terenuri afectate de eroziune. Ele însumează 6,3 milioane de ha. Soluţia cea mai simplă era ca acestea să fie împădurite, să se facă nişte amenajări simple care să controleze acest fenomen. Dar noi plantăm în fiecare an circa 8.000 ha de pădure când necesarul la ora actuală ar fi undeva la 2,4 milioane de ha pentru că, fiind extrem de degradate, aceste suprafeţe necesită împădurire rapidă. În acest ritm ne trebuie 250 de ani să împădurim această suprafaţă, doar că în acest timp pădurile se mai şi taie, şi încă în mod haotic.

Se plantează salcâm câte un hectar ici-colo şi asta ar fi pădurea. E bun şi salcâmul, dar sunt atâtea alte specii care au o valoare deosebită, au un efect favorabil asupra solului şi o durată mare de viaţă. Aici iarăşi trebuie un control riguros, cu planuri serioase, astfel încât pădurea care rezultă peste câţiva ani să poată fi gospodărită aşa cum trebuie şi să aibă efectul scontat asupra biodiversităţii.

Cel mai grav lucru este că, de la an la an, scade nivelul de fertilitate a solului. Avem de exemplu 6,3 milioane care au un conţinut mic şi foarte mic de fosfor, element limitativ care, la un moment dat, dictează nivelul producţiei. Deci trebuie neapărat să găsim o măsură pentru a subvenţiona fosfatarea solului, la care nu s-a mai gândit nimeni la noi, deşi ţările civilizate o fac continuu.

Mai rău, conţinutul de humus pe 7,5 milioane de ha este mic şi foarte mic. Deci, materia organică, cea care influenţează toate caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale solului are valori reduse, iar humusul nu se poate forma din altceva decât din materie organică. Ar trebui să fertilizăm organic, dar nu avem animale suficiente.

Dacă am folosi integral tot gunoiul de grajd pe care îl producem am fertiliza doar 700.000 de ha, însă până la 9,3 milioane ha care reprezintă terenul arabil sau până la 14,7 milioane ha de teren agricol mai este mult. Asta dacă l-am folosi pe tot, dar dacă mergem pe la marginea comunelor găsim grămezi întregi de gunoi de grajd pe care oamenii îl aruncă fie pentru că nu au cu ce să îl transporte şi să-l împrăştie, fie pentru că sunt bătrâni sau, şi mai rău, pentru că nu-i mai interesează şi au abandonat deja terenurile.

Media de îngrăşăminte organice la noi este de o tonă/ha, noroc însă că mai dau unii câte 20- 30 de tone/ha o dată la câţiva ani.
Deşertificarea pare iminentă?

M.D.: Colac peste pupăză, a venit şi deşertificarea. Precipitaţiile nu au scăzut, dar s-a încălzit clima şi în aceste condiţii solul se activează şi materia organică este consumată mai repede. Aşadar, tendinţa de reducere a humusului din sol este şi mai agresivă.
Avem apoi peste 5 milioane ha unde conţinutul de azot este mic şi foarte mic şi 780.000 ha cu conţinut mic de potasiu. Or, viticultura, legumicultura şi pomicultura nu se pot face fără potasiu. Chiar dacă sporul de producţie nu e însemnat, cresc calitatea acesteia, rezistenţa la transport şi la păstrare, dar mai ales la factori de stres, precum seceta, îngheţul şi dăunătorii.

Există unele microorganisme potenţial patogene care, în condiţiile unei fertilizări echilibrate, nu mai atacă planta respectivă, pe când la fertilizarea numai cu azot pot să o atace. La noi însă aproape că nu se aplică niciun fel de îngrăşământ chimic. În România media îngrăşămintelor cu N:P:K este de 45 kg/ha, pe când media mondială este de 91 kg/ha, iar în vestul Europei media atinge 270 kg/ha.

Cum putem noi discuta despre o agricultură modernă, când nu am citit prima lecţie de agrochimie care spune că trebuie să returnezi solului măcar ce i-ai luat? În plus, majoritatea fermelor de la noi sunt de subzistenţă, nu produc pentru piaţă. Se lucrează pe sole mici care nici nu îţi permit să foloseşti echipamente performante pentru a întreţine cultura cum trebuie. Ajungi să te uiţi la o cultură şi să nu găseşti grâul printre buruieni.

După toate acestea nu este de mirare că noi obţinem o producţie de 40% din producţia de la nivelul Comunităţii Europene sau de circa 80% din producţia ultimelor 10 ţări care au intrat în UE ( din Europa Centrală şi de Est).

Datele mai recente ale Băncii Mondiale sau ale OECD arată că România este incapabilă să îşi utilizeze durabil solurile, deoarece nu aplică îngrăşăminte suficiente.

Dacă ne gândim că am avut 13 fabrici de îngrăşăminte şi acum am mai rămas cu cinci, la ce să ne mai aşteptăm? Îngrăşămintele se dau în cantităţi mari de sute de kilograme pentru care trebuie să asigurăm transport şi depozitare intermediară, iar fabrica trebuie să producă continuu.

Alături de Bulgaria suntem ţara cu cea mai mică producţie din Europa. Dar dacă mergeţi în Bulgaria o să constataţi că s-a îmbunătăţit mult situaţia, că se lucrează numai la solă mare, iar noi avem 48 milioane de parceluţe. Nu degeaba, spunea academicianul Constantinescu, suntem singurii care consumăm mai mult combustibil să mergem la lucru decât să lucrăm terenul respectiv.

Asta este şi motivul pentru care noi nu ne putem compara când mergem la piaţă cu cei din Vest.

Intrarea în UE e doar o oportunitate, iar sarcinile noastre sunt mult mai multe decât ale celorlalţi. Dacă o să facem doar minimul pe care ni-l cer ei suntem pierduţi, deoarece concurenţa este acerbă. Bugetul Comunităţii Europene este alcătuit din 1% din PIB-ul fiecărei ţări. Noi aşteptăm ca procentul de 1% să ne ridice nivelul de existenţă, când avem 99% cu care ne putem dezvolta propria ţară.

Noi pe ce mizăm? Să ne rugăm de sănătatea căpşunarilor căci, pe termen scurt vorbind, au salvat ţara.

Pagini realizate de Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 2, 16-31 IANUARIE 2008

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu