Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Laudă mâinilor care modelează pământul

• Interviu cu profesor dr. Mihail Dumitru, preşedintele Filialei Naţionale România a CIEC, director general al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului Bucureşti, membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice

Nici nu vă imaginaţi cât valorează un fermier!

  • Domnule profesor Mihail Dumitru, care sunt considerentele pentru care aţi ales să dezbateţi în acest simpozion problema îngrăşămintelor cu fosfor, fertilizarea fosfatică în special?
  • Tema este importantă pentru că îngrăşămintele constituie unul dintre factorii de producţie obligatoriu de utilizat şi la noi în ţară. România stă cel mai rău din acest punct de vedere, consumând de 5 ori mai puţin decât media Comunităţii Europene şi de 10 ori mai puţin decât media primelor 15 ţări din Comunitatea Europeană. Când mergi la piaţă şi se evaluează producţia nu mai contează cât ai consumat, ci randamentele şi productivitatea. Or, noi ieşim de pe piaţă pentru că nu folosim acest factor de producţie.

Suntem într-un moment când pe plan mondial preţurile cresc extraordinar de mult la îngrăşăminte. Noi am prognozat acest lucru de 20 de ani şi am tras semnal de alarmă în fiecare an; acum s-a ajuns la nişte preţuri mari, dar comparativ cu ce urmează sunt mici, pentru că tendinţa - de exemplu la fosfor, dar şi la azot, care este mare consumator de energie - este să crească. Fosforul, unde avem un deficit pe 6,3 milioane de hectare, este cel mai important factor limitativ al producţiei în România şi mai ales al calităţii producţiei!

Resursa este limitată

  • Care ar fi factorul limitativ, domnule director general?
  • Ei bine, există trei ţări mari având îngrăşăminte cu fosfor: Marocul - roca fosfatică, Statele Unite şi Rusia. Americanii au cel mai bun fosfor, dar este prea scump, la ruşi este scump şi atunci luăm din Maroc. Comunitatea Europeană şi-a suprafosfatat solurile de 30 de ani încoace şi le-a echilibrat. Acum au nivel de fertilitate formidabil, pe ei nu-i mai interesează să mai aplice fosfor în continuare pentru că nu mai au nevoie, aplică doar doza de întreţinere.

Noi, care suntem foarte jos, ar trebui să fosfatăm şi să ajungem la un nivel de echilibru corespunzător, pentru a avea producţii constant ridicate, de calitate. De exemplu, ni se recomandă: „România să facă numai agricultură organică“, dar se uită că noi avem puţine animale, deci puţin gunoi de grajd! Dacă ar fi să folosesc ultimul gram de gunoi de grajd, aş putea fertiliza cu 30 de tone la hectar doar 700 mii de hectare, or asta înseamnă nici a zecea parte din suprafaţa de terenuri arabile. Din păcate, până şi din puţinul gunoi de grajd, circa 60 la sută se dă pe teren, iar restul este aruncat prin canale, peste tot şi poluează grav mediul ambiant.

Fărâmiţarea, un adevărat blestem

  • În acest haos acceptat tacit de autorităţi, de reprezentanţii Ministerului, care este rolul fermierului în agricultura românească?
  • El constituie o categorie socială care trebuie protejată, nu numai pentru că oferă produse agricole, dar este principalul gestionar al factorilor de mediu: el gestionează pământul, apa, aerul, totul... dacă greşeşte, automat se poluează aerul, se poluează apa... Pentru munca pe care o face trebuie să fie recompensat. E necesar să se găsească o formă prin care să aibă un standard de viaţă rezonabil şi un nivel de productivitate a muncii care să-i aducă satisfacţii. Or, noi trebuie să-i ajutăm, să-i încurajam pe aceşti oameni să îşi facă datoria faţă de societate.

Dacă vă duceţi acum pe o plantaţie de viţă-de-vie, o să vedeţi ce înseamnă „efectul“ unei ferme! Noi sperăm că, până la urmă, se va înţelege că această categorie de agricultori are nevoie de ajutor. În România sunt două categorii de fermieri: cei adevăraţi, care au asociaţii şi ferme mari şi care produc pentru piaţă, şi cei mai mulţi care au aşa-numitele ferme de subzistenţă. Ei bine, fermele acestea, de subzistenţă, nu le poţi închide câtă vreme mai trăiesc oamenii aceştia şi atâta timp cât avem 36 la sută din populaţie care trăieşte exclusiv din venituri din agricultură.

  • Dar să nu-i mai numim în bătaie de joc fermieri... nici ţărani nu-i putem numi pentru că nu mai au unelte şi activitate, reprezintă o categorie pe care trebuie să o întreţinem, să-i facem protecţie socială. Dar trebuie să separăm ferma de protecţia socială, care înseamnă cu totul altceva decât productivitate, utilizare de îngrăşăminte, utilizare de pesticide, sămânţă selecţionată, echipamente... Un om cu trei hectare media n-o să poată niciodată în viaţa lui să-şi cumpere un echipament performant; el consumă mai mulţi carburanţi să se ducă la locul de muncă decât să efectueze lucrarea în zona respectivă. Când să amortizeze el costul unui tractor, când trebuie să-şi ia plug şi combină şi tot ce-i trebuie?! E o aberaţie!
  • Totuşi, şanse există!

- Ce soluţie de redresare vedeţi?

- Trebuie să stimulăm asocierea, trebuie să-i stimulăm pe aceia care lucrează suprafeţe mai mari, care sunt capabili să aducă progres în agricultură; dacă vom gândi altfel nu vom avea nicio şansă. În Comunitatea Europeană, legile economice sunt extrem de dure. Suntem favorizaţi că suntem în Comunitate atâta timp cât facem totul ca productivitatea muncii să crească. În momentul în care nu suntem capabili să menţinem ritmul, o să rămânem ultima ţară din Europa, aşa cum suntem acum şi este păcat!

- Dumneavoastră, domnule profesor, spuneaţi la un moment dat că „despre trecut poţi vorbi orice, dar trebuie să priveşti spre viitor“. Cum să privim, deci...

- Trebuie să înţelegem că nu vom putea aplica legislaţia europeană fără Oficiile de studii pedologice şi agrochimice. Trebuie să le întărim, să le facem să fie autorizate, să-şi întărească capacitatea organizatorică, administrativă şi, în special, capacitatea de laborator ca să intrăm în comuniune alături de cei din Comunitatea Europeană. Noi nu putem fi diferiţi faţă de ei, legile sunt unice în multe domenii şi atunci încercăm să ţinem pasul în acest fel.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm cadrele din universităţi. Dacă îşi fac datoria, dacă înţeleg lucrurile cum trebuie, şi studenţii lor vor fi mai bine pregătiţi. Noi nu mai putem gândi izolat. Trebuie să învăţăm, să preluăm tot ceea ce este util de la alţii, să valorificăm cunoştinţele lor, să le aplicăm şi la noi în ţară. Cei care merg în Comunitatea Europeană au văzut cât este de greu să nu ai sprijinul vecinilor, să nu te voteze atunci când alţii sunt împotriva ta. Fără un sistem de relaţii permanent nu te poţi descurca, n-ai de unde învăţa. Noi trebuie să învăţăm permanent, să restructurăm organizarea producţiei agricole, iar învăţătura este continuă.

  • Nu suntem într-o poziţie în care să spunem că ştim prea multe. Nu cunoaştem mare lucru. Din nefericire s-au distrus pieţe, s-au distrus sistemele de relaţii între fermieri şi consumatori şi trebuie să o luăm de la capăt.

Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2008

Vizualizari: 741



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI