Imprimati articolul

O revoluţie de... două zile

Spre deosebire de revoluţia din Ţara Românească, care a durat trei luni, iar în Transilvania un an şi jumătate, în Moldova revoluţia din 1848 a ţinut doar două zile. Cu toate acestea, românii au făcut o singură revoluţie pentru faptul că cele trei provincii erau româneşti, iar cei care au realizat programele acestor mişcări erau tineri veniţi de la Paris sau de la Pesta. De altfel, un agent ţarist semnala că un grup de „conspiratori“ veniţi din capitala Ungariei, în frunte cu Nicolae Ionescu, urma să introducă în Moldova „libertatea şi egalitatea“.

În program se prevedea desfiinţarea nobilimii, trecerea pământurilor în posesiunea celor care le muncesc, înfiinţarea unei armate naţionale şi apoi constituirea unei confederaţii în componenţa căreia ar fi intrat Principatele, Banatul şi Ungaria. Mişcarea urma să fie condusă de grupul moldovenilor aflaţi la Paris, între care Costache Negri (foto), Teodor Pascaru şi alţii, precum şi fraţii Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în ţară. Din păcate, aceşti tineri nu au putut ajunge la Iaşi, astfel încât revoluţia a început înainte de venirea lor.

În Capitala Moldovei au fost răspândite manifeste care se pronunţau pentru expulzarea domnitorului Mihail Sturza. Pe 27 martie, aproape toţi boierii mari, mitropolitul cu clerul său, negustori de toate treptele, profesori, avocaţi etc. s-au adunat la hotelul Petersburg, care se afla în apropierea Palatului Culturii de astăzi, unde au emis petiţia împotriva domnitorului. Petiţia cuprindea 35 de puncte, din care domnitorul s-a prefăcut că acceptă 33, respingând cererea de înfiinţare a Gărzii Naţionale şi pe cea de dizolvare a Adunării Moldovei.

Interesant e faptul că în petiţia amintită se cerea „sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nicio răstălmăcire“. Mai târziu, Mihail Kogălniceanu avea să spună: „Pentru că baionetele ruseşti străluceau la Sculeni şi Ungheni... am căutat să păstrăm mişcării noastre forma legală, care credeam că ne scapă de venirea străinilor şi am zis: păzirea sfântă a Regulamentului.“

Represiunea nu întârzie. Pe 29 martie, casele Alexandru Mavrocordat (foto), unde se refugiaseră revoluţionarii, au fost înconjurate de trupe, despre care Mihail Kogălniceanu scrie: „îi asvârle pe bieţii tineri, îi stâlcesc cu stratul puştii, le scot pălăriile din cap şi-i târâie pe uliţi de păr... pohoaie de sânge curg pe fruntea nenorociţilor tineri.“
Cei consideraţi a fi iniţiatorii acţiunii revoluţionare - „13 din tinerii cei mai însemnaţi din Moldova“ - sunt trimişi la Măcin spre a fi predaţi turcilor. Mulţi dintre aceştia scapă, se refugiază la Brăila şi ajung apoi în Transilvania, cu paşapoarte austriece.

La Iaşi, ca urmare a represiunii, scrie Tumanski, consulul Rusiei, domneşte o „tăcere absolută“, iar Mihail Grigore Sturza dă un decret domnesc în care se spune: „Câţiva netrebnici de boieri cu cugetări tulburate şi cu ţintiri de a învălui liniştea obştească măscuiesc potrivnicile lor priviri cu viclene închipuiri de ademeniri, s-au făcut în curgire de câteva zile pricină de neodihnă iubiţilor noştri lăcuitori din capitală, obrăznicindu-se iară şi răstălmăcind răbdarea ce noi am arătat în privirea lor, cu nădejdi de a-i întoarce către datornica rânduială.

Văzând însă Domnia Noastră că orăşeni neputând mai mult suferi... am luat măsuri potrivite pentru împrăştierea lor şi, prinzându-se pe cei mai vinovaţi dintre dânşii, s-au regulat, în privirea lor, cele de cuviinţă...“. Privită cu ironie şi aspru criticată în timp, mişcarea revoluţionară din Moldova a dat semnalul revoluţiei în celelalte provincii româneşti.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2008

֩ Comentarii