Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

La mintea...

Deşi părea desprinsă dintr-un film de cinematecă scena la care am asistat, fără voia mea, în vara care - iată - fuse şi se duse, era cât se poate de rea. Undeva, la jumătatea distanţei dintre Calea Victoriei şi Casa Radio, pe Griviţei, o bătrână numai piele şi os se oprise lângă un dud. Da, aţi auzit bine, lângă un dud - pomul care face dude. Îmbrăcată decent, după toate aparenţele o pensionară, poate cândva profesoară ori funcţionară, ce apucase şi vremuri mai bune - făcea eforturi disperate de a ajunge la crengile arborelui şi de a culege câte un fruct. Pe care, apoi, se grăbea să-l savureze pe îndelete.

Nu ştiu şi nici nu prea mă interesează dacă foamea o împingea la un astfel de gest - există, totuşi, din păcate şi pe la noi oameni care n-au nici măcar după ce bea apă - ori pur şi simplu plăcerea, atât de mult gustată în copilărie de cei născuţi la ţară de a mânca dude, aceste rude sărmane ale zmeurei, murelor ori căpşunilor. Albe, negre, verzi sau roşii, după cum se găseau, de preferinţă însă nu din propria livadă, ci din cele ale vecinilor.

Pe care îi apucau pandaliile şi te snopeau dacă le atacai caişii, zarzării, piersicii, nucii, merii şi perii, dar te lăsau în plata Domnului dacă te înfruptai, pe săturatelea, cu amărâtele dude. Că, vezi bine, ţuica făcută din aceste fructe nu era chiar pe placul tuturor, orişicum pruna fiind la baza temeliei. (Splendidă formulare, vă rog să remarcaţi!) Oricum, din foame sau din nostalgia îndepărtatei copilării, bătrânica îşi vedea de ale ei, fără să supere pe nimeni. Tărăşenia a apărut atunci când în dreptul acesteia s-a oprit un grup pestriţ de adolescenţi, din aşa-numita generaţie pro. Cea care, musai, trebuie să aibă tupeu, să fie obraznică la o adică şi fără de respect.

„Ce faci, mamaie?“ o întrebă, chicotind, o fetişcană cu buricul gol. „Iei masa în oraş?“ „E bună haleala pe gratis?“ continuă tirul un băieţandru cu creasta de cocoş vopsită în verde. „Mai lasă şi la alţii, cucoană, o să ţi se aplece“, o sfătui un grăsan, care, se vede treaba, avea experienţă în domeniu. „Uită-te la dânsa cum mai înfulecă!“ se miră fals o jună cu fusta de-o palmă. „Se cunoaşte că vine de la ţară, băbuţa, poţi fi sigur că de mango şi de kiwi nici n-a auzit“, puse punct cu stupidă superioritate un lungan plin de coşuri.

Cerc strâns în jurul bătrânei doamne, gaşca de fete şi băieţi se amuza din cale-afară cu întrebări şi remarci care, lor, li se păreau cum nu se poate mai amuzante, dar care dovedeau doar minte puţină şi proastă creştere. Ce e mai trist e că niciunul dintre trecătorii care asistau la această băşcălie de doi lei nu lua niciun fel de atitudine, bunicuţa cu păr alb - care încetase, nedumerită, culesul şi mâncatul dudelor - fiind lăsată la cheremul şi bătaia de joc a puştanilor.

Asta până când - mai există totuşi cineva, acolo sus, care îi iubeşte pe cei în nevoie - dintr-o curte alăturată s-a ivit un imens câine negru, care de la bun început a arătat de partea cui este, scoţând la iveală colţii ascuţiţi şi mârâind mai ceva ca o drujbă. Risipiţi care-încotro, zurbagii se făcură, cât ai clipi, nevăzuţi, lăsând biata femeie să-şi continue, poate, singurul ei prânz din acea zi ori poate puţinele clipe de bucurie, având în cerul gurii - odată cu dudele - amintirile copilăriei. Sărut mâna, mamă mare!

Gogu Pintenogu’

P.S.: După îndelungi şi riscante investigaţii - era să mă aleg cu pantalonii rupţi - am aflat cum îl cheamă pe patrupedul salvator. Ei bine, n-o să vă vină să credeţi şi nici nu prea e la mintea cocoşului, dulăul răspundea la numele de… Dudu. Să fi fost, oare, finul pomului fructifer din curte? N-aş prea crede… Însă, pe-acilea, pe la noi, nimic nu este imposibil.

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2008

Vizualizari: 682



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI