Osia carului s-a ros rău > REVISTA LUMEA SATULUI

Iau aminte, vezi bine, ca fiecare dintre Dumneavoastră, bag seama la mişcarea lumii.
Caut de fiecare dată, tocmai pentru cusur, să văd dacă temelia, osia carului neamului nostru mai ţine. Fiindcă, oricât de optimişti, nu se poate să nu observăm că de la un timp liniştea, acea stare de bine şi de împăcare de sine, s-a cam ciobit, ca să nu zic că s-a prefăcut chiar în ţăndări.

Nu ne mai îngăduim unii pe ceilalţi. Democraţia dâmboviţeană, ca tot ceea ce e românesc, de la o vreme suferă de lingoare. Nu-şi mai încape în surtuc adică, şi, ca orice veşmânt neîncăpător, sugrumă. Ciocoii, vechi ori mai noi, n-au aflat încă despre Dumnezeu, aşa că, vorbă românească, se vând şi pentru câţiva arginţi.

Haosul şi scârba sunt etichetele noastre, văzute şi de aici, de acasă, dar şi de pe te miri unde - fiindcă, vedeam înfrigurat deunăzi un reportaj TV - unui comersant argentinian i-a venit chiar ideea să aşeze la intrarea băcăniei sale umilitorul anunţ potrivit căruia le este interzis să-i calce pragul câinilor şi românilor. Şi, trebuie s-o recunoaştem, oricâtă durere ne-ar silui mintea şi sufletul - ceva, ceva tot e şi în povestea asta. Altundeva, în odată falnica Moldovă, bătrâni cu povara vieţii întipărită pe faţă şi în amărâtele lor de inimi adăstau un minim împrumut la casa de ajutor a pensionarilor pentru a trece cu bine peste bătătura acestei toamne.

Priveam, privesc şi nu-mi vine a crede ochilor. Gura de rai, această „poiană a îngerilor“, cum a sacralizat-o însuşi Papa de la Roma, nu este în stare, nu mai poate hrăni cele mai puţin de douăzeci de milioane de guri, câte mai populează încă pământul din jurul Carpaţilor. O idee, de sorginte nematică, vezi bine, înfioară iarăşi traiul umiliţilor şi obidiţilor acestui neam. Bătrânii îşi pot vinde casele, agoniseala lor, de cele mai multe ori, de o viaţă, primind în schimb blidul de fasole ori codrul de pâine, în mod viager, adică bruma de suflare cu care îi va mai învrednici Cel de Sus. Măi să fie!

Şi, fiindcă în fapt aici vreau să ajung, între timp, indivizi bine nutriţi şi cu mintea până la piciorul broaştei ţipă cât îi ţin bojocii cum că e eroare, o mare eroare, o crimă chiar cu pensiile celor cât mai sunt în drepturi - să fie sporiţi cu câţiva lei - şi ceva mai timpuriu decât se plănuise iniţial. Clănţăii, vă mai ziceam parcă, nu-şi asumă alte merite decât pe acelea de sporovăitori pe câteva ecrane ale, vorba unui coleg, maşinilor de implantat coşmaruri. Uită, bieţii de ei, dacă au şi ştiut vreodată, că bănuţii aceştia, un pospai de împovărat tristeţea, ei bine pensiile nu sunt altceva decât birul pe care bunii ori părinţii lor l-au suportat amar de timp.

Cât despre starea ţăranilor, aici supărarea este şi mai mare. „Au pământ! - zic imberbii. Să-l muncească!“. Încerc să-mi explic, năucit de prostie şi întuneric, caut să-mi dau seama de unde vin noutăţile. Cinismul şi nerecunoştinţa! Şi, n-am altă explicaţie decât, poate, ruptura dintre noi. Binele, cât a existat el, a fost odată ca niciodată. La noi cinstea a fost schimbată pe minciună de când românilor le e ruşine să-şi zică români.

Luaţi însă seama, oameni buni! Istoria are memorie bună. Vă mai amintiţi? Cine va ridica sabia… Să nu dea Dumnezeu cel sfânt!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu