Loc de reculegere la Mănăstirea Curtea de Argeş

Nu ştiu a câta oară m-am abătut pe la una dintre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră, Curtea de Argeş. De fiecare dată, obligatoriu, vizitam unul dintre cele mai frumoase şi valoroase monumente de artă şi arhitectură bisericească: Biserica Episcopală, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521). Era sărbătoare - Sf. Ilie. O mare de oameni din toate colţurile ţării. Admirau, se închinau.

Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Ţării Româneşti. Pe aceasta Neagoe, găsind-o „dărâmată şi neîntărită“, a zidit-o şi înălţat-o din temelii, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte, arătând că Neagoe „sparse Mitropolia den Argeş den temeilia ei şi zidi în locul ei altă Sfântă Biserică tot din piatră cioplită, şi netezită şi săpată cu floriu...“.

În această formă de început Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, cunoscută din 1793 sub denumirea de „Biserica Episcopală“, când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii ale sale.
După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului său, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută în a doua jumătate a secolului trecut şi, după cum se vede astăzi, de arhitectul francez Ardré Lecomte du Noüy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfinţită la 12 octombrie 1886.

Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos, contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărui stâlpi interiori susţin o turlă pe mijloc, şi două turnuleţe laterale care încununează faţada de apus a bisericii. Acestea din urmă, prin podoaba lor exterioară, răsucite ca o mare împletitură de fibre groase de zidărie, la prima vedere dau impresia că stau să cadă unul asupra celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului. Restul bisericii şi altarul, cu abside care îi împlinesc forma de cruce susţin, de asemenea, o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblul se face prin bolţi, dând un tot arhitectonic de o zvelteţe inegalabilă.

În imediata vecinătate a mănăstirii susură neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole“. Această denumire poartă peste timpuri povestea meşterului, care, neputând coborî de pe biserică, după isprăvirea ei, luându-i-se scările, şi-ar fi făcut aripi din şindrilă şi ca un alt Icar, sărind din înălţimea Sfântului Locaş, la temelia căruia se spune că-şi zidise propria soţie, s-ar fi prăbuşit în acest loc, sufletul său preschimbându-se în cântec limpede de izvor.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu