Proviţa de Jos, în căutarea unui nou destin

În cei 380 ani de existenţă, comuna prahoveană Proviţa de Jos avea să cunoască urcuşuri şi coborâşuri care i-au schimbat fundamental starea socială. Cea economică nu avea cum să se schimbe, întrucât aici principala „sursă productivă“ o reprezintă pajiştile şi pădurea, care dintotdeauna au avut parte de un regim restrictiv de gestionare.

Drumul parcurs de proviţeni de la starea de iobăgie la cea de semicitadini de astăzi comportă o analiză din partea sociologilor. În mod normal, aceştia ar trebui să dea un răspuns la întrebarea: care va fi destinul acestei localităţi, cel puţin pe termen mediu? Ce şansă are Proviţa de Jos să rămână entitatea rurală de fală, de care fac atâta caz proviţenii veritabili?

Marea atracţie a bucureştenilor spre Proviţa de Jos ţine de peisajul fermecător al zonei, dar mai ales de aerul cel mai ozonificat din Europa. Nu întâmplător, autorităţile comuniste le-a oferit aici drept lăcaş de refacere doar piloţilor şi sportivilor de mare performanţă. Marea migraţie a bucureştenilor spre Proviţa de Jos avea să se producă imediat după 1990, când localitatea a fost supusă unei adevărate invazii de citadini. Nu era vorba de întoarcerea „fiilor rătăcitori“, ci de statornicirea unei microcomunităţi aparţinând celei mai mari metropole naţionale. Fapt este că astăzi, din punct de vedere funciar, bucureştenii au devenit majoritari în Proviţa de Jos.

Dacă acest flux migrator va continua, atunci cel mult în 2-3 decenii băştinaşii se vor restrânge probabil la câteva sute de familii, a căror preocupare nu va mai fi agricultura. Noua comunitate citadină implantată în Proviţa de Jos este destul de pestriţă, atât ca stare economică, cât şi socială. În destule cazuri, „străinaşii“ văd în Proviţa un loc ideal de odihnă şi intimitate, pe care îl fructifică mai ales la sfârşit de săptămână. Unii chiar s-au cam izolat, iar principala lor contribuţie la dezvoltarea economică a comunei este impozitul. Oricum, prezenţa lor aici pare a reprezenta un element de progres, al cărui impact social este greu de anticipat.

Statistic vorbind, băştinaşii numără aproximativ 2.500 de suflete. Cu ceva mai puţin decât în perioada de avânt social din 1970-1990, când comuna avea să se consolideze odată cu perioada de industrializare a Câmpinei. Erau vremurile când Proviţa de Jos s-a constituit ca un adevărat dormitor pentru 1.000 de navetişti a căror existenţă socială era dependentă de marea şi mica industrie dezvoltată la Câmpina.

În majoritatea lor, aceste unităţi economice au falimentat, iar proviţenii au fost obligaţi să se retragă acasă. Unii ca şomeri, alţii ca pensionari. Reîntoarcerea la vatră pare a fi însemnat o adevărată dramă pentru mulţi dintre ei, care nu au reuşit nici până astăzi să-şi găsească un loc de muncă.

În Proviţa de Jos acestea sunt reprezentate de administraţia locală, de şcoală şi biserică, de instituţiile de asistenţă socială şi de poliţie. Cum funcţionează acestea?

Primarul Mihai Dumitrescu se află la al şaptelea mandat şi are şansa de a rămâne primar pe viaţă. Două sunt calităţile ce definesc personalitatea morală şi profesională a acestui om: respectul pentru lege şi spiritul organizatoric. A treia calitate ar fi firea sa conciliantă, pe care noi am numi-o defect. În general, proviţenii sunt oameni cinstiţi şi harnici, cu excepţia celor răi şi indolenţi.

Marea greşeală a lui Dumitrescu este de a nu fi avut puterea să cearnă grâul de neghină. Adesea el s-a dovedit tolerant faţă de unele fapte reprobabile, ce-i drept puţine, dar mai ales de modul defectuos în care îşi onorau obligaţiile profesionale colaboratorii săi direcţi şi instituţiile din subordine. În loc să-i pună la treabă şi să le ceară raport asupra activităţii fiecăruia dintre consilieri, Dumitrescu a optat pentru soluţia greşită de a face totul de unul singur.

Şi a făcut multe lucruri bune. Introducerea gazului metan ar fi cea mai importantă realizare. A doua rămâne asfaltarea şi pietruirea străzilor. În plan social, se detaşează două realizări: sala de sport şi căminul cultural. A încurajat pe cât posibil extinderea unei reţele comerciale la nivelul exigenţelor actuale de siguranţă alimentară. Degrevaţi de obligaţiile profesionale pentru care sunt plătiţi din bani publici, o parte a consilierilor săi s-a constituit într-o organizaţie de tip pucist. Scopul era unul folosit şi la casele mai mari, de a-i face dosar penal primarului pentru a-l împiedica astfel să mai candideze.

Pe unul dintre aceştia aveam să-l cunoaştem în timpul documentării, când ni s-a recomandat a fi şeful comisiei de buget-finanţe şi om de afaceri. Prestaţia sa în calitate de consilier ni s-a părut jalnică, să nu spunem ipocrită. De faptele altui consilier, care se pare că a condus din umbră compromiterea lui Dumitrescu, aveam să luăm act cu mai multă vreme în urmă, când a încercat şi chiar a reuşit să aducă la şedinţele Consiliului local un individ ce se dădea mare întreprinzător, dar care până la urmă s-a dovedit a fi un adevărat geambaş financiar.

Ce a fost a trecut. Important este ce va fi de acum încolo. Speranţele ţin de alegerea noului viceprimar, un om tânăr şi corect, precum şi de implicarea corectă a doamnei doctor Roxana Elena Popa Turtureanu în postura de consilier privind reinstaurarea spiritului de echipă care să asigure progresul comunei.

Sunt două instituţii respectabile mai ales prin ce au făcut până acum. Directorul şcolii, Dragoş Rădulescu, se mândreşte cu procentul foarte mare de reuşită al absolvenţilor săi la examenele de admitere în şcolile din Câmpina. Greul vine abia de acum, când şcoala începe să rămână fără elevi.

Nu departe de şcoală se află biserica. Preotul, Pavel Andrei, face atât cât poate să-i atragă pe oameni spre sfântul locaş, dar din cei 2.500 de enoriaşi răspund prezent doar 30-40 de credincioşi.

Forţa economică a comunei este una modestă. În pofida unei forţe de muncă calificate, disponibilizate din industrie, în comună funcţionează cu autorizaţie în regulă doar un fel de gater şi un cazan de ţuică aparţinând unui anume domn Bucurescu.

Abia zilele trecute a fost inaugurată aici o modernă fabrică de lactate, construită prin SAPARD, dar care va avea mari probleme cu achiziţionarea materiei prime. Agricultura se rezumă la o zootehnie aflată în declin, precum şi la pajişti din care o bună parte este lăsată într-un fel de pârloagă. Comerţul pare a avea şansa cea mai mare de dezvoltare.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu