Povestea răsăritului de soare în Bărăgan

În Bărăgan vara asta e, după cum o dă, ba în zăduf năprasnic, ba în vijelii şi ploi neiertătoare, mai dezmăţată şi mai capricioasă ca multe dintre verile trecute. Uite, acuma loveşte, de zile bune – şi nu dă semne că a obosit - cu suliţi de foc peste tot locul. S-a încins, ca băgată la microunde, atmosfera. Între betoane, aerul frige omul până la bojoci. Şi chiar mai aprig. Aşa că, măcar din acest motiv şi tot e musai să fug, ca toată lumea, pentru o vreme la mare. Acolo, nemărginirea albastră a cerului, neliniştea bizară şi verde a apei, nisipul auriu şi fierbinte mă încarcă pentru toate zilele aiurea care vor urma. Căci nici toamna, nici iarna, nici primăvara nu mai sunt, ca şi vara, cum le ştiam odinioară.

Plec din Ploieşti în crucea nopţii, ca să ajung la ţărmul Mării Negre pentru a prinde, din prima zi, răsăritul. Căci, pe urmă, nu se ştie dacă, năucă de somn şi vacanţă, mai bântui pe faleză la cinci dimineaţa. Dar şoseaua nu e, cum am crezut eu, liberă. Zici că toată lumea s-a mutat, cum zicea Tudor Chirilă pe vremea Vamei Vechi, la mare. Aşa merg înşiruite, una după alta, maşinile.

Trec de bariera de la Bărbuleşti şi dau să depăşesc o maşină cu pretenţie de bolid. Şoferul, cum mă vede că accelerez şi că vreau să i-o iau înainte, măreşte vigilent viteza. Eu, cu piciorul pe acceleraţie, el şi mai şi ca mine... Încerc, tot încerc să fac depăşirea. Dar mai degrabă o găseşte Diaconescu pe Elodia decât reuşesc eu să o iau înaintea misoginului din celălalt vehicul!

Ăsta crede că suntem Montoya şi Schumacher la vreo cursă şi vrea să demonstreze care pe care? Îmi vine, aşa doamnă cum zic unii că sunt, să îl înjur cu năduf de tot neamul lui. Mai puţin de mamă, că măcar de atâta solidaritate feminină pot să dau şi eu dovadă... Zici că şi-a cumpărat, cu banii jos, şoseaua! El n-o fi citit noul Cod Rutier, unde se spune că şoferul care e depăşit de altul nu trebuie să mărească viteza şi să-i permită celuilalt să depăşească? Dar îl las, aşa cocoş cum vrea să pară, în plata Domnului. Bine, drumul e al lui, dar uite, răsăritul de soare – căci, cu atâta mers aproape bară la bară, m-a prins răsăritul în Bărăgan, nu pe faleză – e al meu. Pe ăsta nu-l împart cu nimeni. Nu tânjeşte nimeni după el. Cel puţin bădăranul din maşina cu pretenţie de bolid nu vrea răsăritul în Bărăgan...

E doar cât o portocală soarele la momentul acesta matinal. Mic, galben, zemos... Dacă aş întinde mâna, aproape că aş putea să zdrobesc în pumn portocala. De să-i iasă toată seva... Satele Bărăganului nu s-au trezit încă. Dorm, sub oblăduirea răsăritului, tăcute, liniştite şi sărace. Aş zice, ca una care am plecat de la porţi de Bărăgan spre urbea cu iz de petrol, tot mai sărace...

La Alexeni citesc pe un indicator rutier, pe lângă obişnuita urare de drum bun: „Dumnezeu să vă binecuvânteze!“ şi mă simt dintr-o dată mai bine. Ca şi cum inscripţia de pe indicator şi-a atins menirea. Şi soarele e tot neînsemnat şi mic. Parcă nu-i vine să dea cu pijamaua de pământ şi să treacă la treabă.

Curţile, multe dintre ele, din păcate, mâncate de furia bălăriilor, fără urmă de legume sau flori în ele, fug, în goana maşinii, în derizoriu. Nu e nicio mişcare în ele. Nici pe câmp, deşi adesea aici se zăresc utilajele agricole – unele de recoltat cu oarece întârziere grâul şi orzul, altele de irigat porumbul (uite, ăsta e un subiect pe care trebuie să-l abordez pe viitor, trebuie să vorbesc cu oamenii ăştia, cu irigaţiile) – nu e nimeni.

În Bărăgan, la prima oră a dimineţii mecanizatorii nu au făcut încă, aşa cum nici soarele nu a făcut, ochi. Portocala s-a făcut un pic mai mare, ca injectată cu silicon. Dar eu vreau să se facă mare cât un pepene, cât un dovleac, cât un soare.

La Sfântul Gheorghe, pe marginea şoselei, pomii sunt văruiţi şi cu alb, şi cu albastru. Adică vreau să zic că aşa a fost la origini. Acum albastrul acela e mai mult un bleu spălăcit. De la ploi, de la vânt, de la soare... Într-o curte, o bătrână se lipeşte moale de peretele casei, dat în floare, parcă, de Mâna Maicii Domnului. În afară de nebunii şoselei, localnici n-am văzut până acuma. Opresc maşina şi o întreb de ce s-a trezit aşa de dimineaţă.

„Păi să mulg vaca, mamă. Că n-are cine altcineva. Şi eu sunt bătrână şi nu mai am putere să fac treaba repede. Dacă nu mă trezesc de acuma, nu mai am timp să ajung cu laptele la centrul de colectare. Ne dă opt mii de lei pe kilogram, puţin, dar e bine şi aşa, că mai luăm o butelie cu banii ăia şi niscaiva ulei, care s-a scumpit mai rău ca orice în ultima vreme“.

Ofuri de ţăran... Adevărate, palpabile, reale. Şi pe mine care mă doare că răsăritul se lasă greu, ca o fată de măritat... Uite, doar zvâcneşte uşor soarele ăsta, dar nu vrea parcă să se încaibere cu lumea.

Şoseaua aleargă nebuneşte, deopotrivă cu maşinile. Asta e parcă senzaţia. Răsăritul pare să întârzie cu bună ştiinţă. Nu e năvalnic şi buimac ca între betoanele oraşului, nici smucit cu forcepsul ca la mare. Raze şăgalnice mângâie Bărăganul. Parcă soarele pregăteşte pământul pentru zăduful infernal din cursul zilei. Îl ia cu binişorul... Un beţiv bântuie molatic printre maşini. Pare că nu găseşte, deşi e trasat bine şi cu linie continuă, drumul. A băut, se vede treaba, fără pahar, direct din sticlă. Vine, probabil, de la vreo paranghelie, care s-a spart acuma, în buza zilei. E vesel nevoie mare şi nici nu-i pasă că îl înjură toţi care trec pe acolo. Inclusiv misoginul de mai sus. Ăla care vrea femeia, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, la cratiţă...

Câmpul e spintecat, din loc în loc, de bostănării. Mulţi cultivatori de pepeni au cartierul general chiar în faţă, la drum, ca să vadă călătorul marfa şi să cumpere. Sunt, deşi e încă dimineaţă, devreme, treziţi de multă vreme. Ştiu şi ei că trec turiştii către mare şi e moment prielnic să vândă câţiva pepeni. Opresc maşina lângă o bostănărie şi cobor cu ochii scăldaţi în lacrimi. Vreo şase oameni sar să mă întâmpine. Nevasta gospodarului mă priveşte atentă şi comentează ca pentru ea: „Toţi e la fel, peste tot! De dimineaţă, aşa, să supere soţia...“ Ce să-i explic bietei femei, cum să-i spun că CD-ul din maşină ajunsese la Grigore Leşe şi ascultasem, cutremurată, „Cântă cucul, bată-l vina, de răsună Bucovina...“? „Fără să încercaţi pepenii noştri, nu cumpăraţi! Nu se cade“, îmi zice gospodarul.

Privesc spre răsărit şi descopăr că soarele s-a făcut, iată, cât pepenii din grămezile de alături. Pe ei îi produce, cum îmi spune omul, chiar familia aici de faţă. Pepenele soarelui creşte şi descreşte în fiecare zi, de când e lumea lume şi pământul pământ.

Când am trecut podul de peste Dunăre era dimineaţă, în crucea ei. Bezmetic, soarele s-a pus pe hlizit galben în Bărăgan. Arde deja ca în orice lună a lui „cuptor“. Dar, dincolo de pod, văzduhurile hohotesc buimace a mare. De aici miroase, dacă eşti atent, locul a sare, a alge, a briză. Bărăganul rămâne în urmă. Vacile au pornit spre islaz, tractoriştii s-au îndreptat către utilajele din câmp, florile de Mâna Maicii Domnului se scutură şi ele de amorţeală. A răsărit soarele, a început viaţa. Diseară, soarele se va grăbi să se culce şi în Bărăgan...

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu