„Tradiţia impune lucrul bine făcut“

La Palatul Parlamentului, mai precis în sala de expoziţii „Constantin Brâncuşi“, s-a deschis recent expoziţia de grup S.T.ART („Structural Textural Art – artă decorativă şi pictură“). Denumirea sub care se desfăşoară manifestarea se potriveşte unora dintre expozanţi, ei fiind proaspăt absolvenţi ai Facultăţii de Arte Decorative şi Design – Carmen Iordache, Elena Miron, Irina Oancea, cărora li s-au alăturat alţi artişti de marcă precum Anca Bârsan Sârbu, Ana Maria Dan, Maria Gall, Adina Iftode, Magda Morozan, Ruxandra Munteanu, Monica Vâlcu şi, nu în ultimul rând, Daniela Frumuşeanu, lector univ. dr. la Universitatea Naţională de Artă, profesoara lor şi o mai veche colaboratoare a revistei noastre.

Ceea ce se prezintă aici se referă mai ales la spaţiul în care locuim. Sunt textile imprimate care arată frumos în casele noastre, oriunde am trăi. Se ştie că în tradiţia populară erau nelipsite scoarţa, carpeta, covorul, ştergarul de pe perete. Am profitat de prezenţa doamnei Doina Dascălu Işfănoni, de la Muzeul Satului, cea care a vernisat expoziţia, pentru a afla câte ceva despre tradiţie, prezentul şi viitorul său.

Rep.: Ţesăturile de diferite forme şi culori au fost mereu prezente în gospodăria ţărănească. Este o continuitate, este o întoarcere?

D.I.: Nevoia de a folosi peretele ca un suport pentru o textilă a rămas. Şi, indiferent că trăieşte în lumea tradiţională, a satului, sau că s-a mutat la oraş, săteanul păstrează în mintea lui nevoia de a pune pe perete o textilă. Şi aş spune că în mediul urban, cel puţin în România, obişnuinţa de a pune pe perete o textilă este mai mare decât în a pune un tablou ori o fotografie.

D.I.: E adevărat că discernământul de a alege ce pui pe perete este foarte important în saltul acesta din lumea ruralului în lumea citadinului. Şi în ceea ce constituie educaţia, pentru că de cele mai multe ori nevoia aceasta generează absorbţia nefiltrată a lucrurilor de proastă condiţie care mimează valori tradiţionale, că au formatul de covor, că au o tematică mai accesibilă, dar care sunt din punct de vedere plastic nişte monstruozităţi. Mă gândesc la „Răpirile din Serai“, „Bucătăreasa“ şi aşa mai departe.

D.I.: Nu, în lumea satului au fost excelenţe, erau ţesătoare de covoare, de macaturi cum li se spune în multe locuri ţesăturilor ce se pun pe pat, de carpete, şi asta nu o făcea oricine. Dar filtrul tradiţiei şi tipul spaţiului nu îngăduia proliferarea lucrurilor care să reprezinte noutăţi absolute.

Şi nici experimente, pentru că omul n-avea spaţiu pentru asta şi, în al doilea rând, era un fel de canon al spaţiului care nu îngăduia includerea brutală a unor noutăţi totale pentru că lumea avea senzaţia că „ne spargi casa“, cam ăsta era termenul. Noutatea absolută în mediul rural nu era niciodată asumată integral ci treptat, ea venea ca motiv, culoare, ca piesă în sine venea târziu.

Motiv pentru care „răpirile din serai“ au pătruns în mediul rural abia după anii 1960, când omul a circulat şi canonul lumii rurale a slăbit, iar spaţiul a crescut, casa cu mai multe încăperi, casa care presupune un spaţiu în care omul nu mai stă, ci spaţiu de paradă, casa bună de fapt s-a multiplicat şi atunci ajunge să populeze această casă bună cu lucruri care pentru el reprezintă vremea lui şi atunci confundă noutatea cu calitatea şi de aici o serie întreagă de elucubraţii.

Sfatul meu este ca omul să se adreseze specialiştilor, să apeleze la calitate aşa cum altă dată tradiţia impunea lucrul făcut temeinic care conferă spaţiului identitate. Creaţia manuală care păstrează gestul şi covorul de altădată înseamnă înmagazinarea de memorie afectivă şi spirituală. Când uiţi de aceste două lucruri se cheamă standard şi globalizare. Omul modern s-a mutat de la un tip de spaţiu şi obicei către un altul, care nu se mai potriveşte. El are nevoie de identitate, fără de care este nul.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu