Imprimati articolul

Chemările Ortodoxiei

Sfinţii sunt acei oameni care mărturisesc într-un mod extrem de vizibil credinţa lor în Dumnezeu în general şi în Hristos Cel Înviat în special. Ei fac asta fie prin cuvânt, fie prin exemplul vieţii lor, fie prin jertfă. Pe unii nu-i ştie nimeni, pe alţii Biserica i-a aflat şi i-a consemnat în calendar pentru ca noi, ceilalţi, să vedem pe ce căi putem să mergem spre mântuire. Printre ei sunt câţiva care, încă din timpul vieţii, au avut o puternică influenţă asupra mulţimii creştinilor.

Personalităţi puternice care se impuneau cu forţa cuvântului şi a faptei bune. Dar atunci când se întâmplă ca mai multe personalităţi de asemenea calibru să fie contemporane pot apărea scindări între admiratorii lor.

Aşa s-a întâmplat cu sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore de Nazians (sau Cuvântătorul de Dumnezeu). După moartea lor, creştinii se împărţiseră în ioanieni, vasilieni şi grigorieni. Asta ca o mărturisire a admiraţiei pe care fiecare o avea faţă de unul sau altul. Pentru unii Vasilie era mai mare pentru că unise, ca nimeni alţii, cuvântul său cu fapta.

Alţii îl socoteau fruntaş pe Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, atât pentru frumuseţea cuvintelor cât şi pentru puterea şi profunzimea ideilor. În sfârşit, alţii dădeau întâietate lui Ioan, cel cu gura de aur, pe care-l vedeau cel mai priceput în cuvânt decât toţi, dar şi mai sever pentru că îndemna la aspră pocăinţă, dar nimic din viaţa lor nu îi punea unul împotriva celuilalt.
 
Atunci sfinţii au hotărât să pună capăt acestei inexplicabile vrajbe şi s-au arătat, mai întâi câte unul, apoi toţi trei laolaltă, unui anume Ioan, episcop al Euhaitelor, spunându-i:

„După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nicio vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte celor ce se învrăjbesc să nu se mai certe pentru noi.

Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la câte trei într-o singură zi şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu una suntem.“

Aşa se explică de ce aceştia sunt amintiţi în calendar, pe lângă ziua în care fiecare a trecut la Domnul (Sf. Vasilie pe 1 ianuarie, Sf. Grigorie Teologul, pe 25 ianuarie, iar Sf. Ioan Gura de Aur, pe 13 noiembrie), şi în data de 30 ianuarie, când a stabilit episcopul Ioan praznic pentru toţi trei, adunând, ca într-un singur glas, cele trei chemări ale Ortodoxiei: chemarea călugărească a Sfântului Vasilie, înalta teologie a Sfântului Grigorie şi Evanghelia practică a Sfântului Ioan.
 
Această de neînţeles separaţie s-a întâmplat şi ca urmare a tendinţei omului de a nu vedea, cum se spune, „pădurea de copaci“, de a pierde din vedere esenţialul din cauza detaliilor. Personalitatea acelora trecea pe primul loc, uitându-se că mai importantă era pilda vieţii lor ori conţinutul cuvântului pe care l-au rostit sau scris.

Călugării

În primele veacuri, cei mai mulţi îşi manifestau dragostea de Dumnezeu prin mărturia făţişă, care de cele mai multe ori îi ducea la chinuri groaznice şi la moarte, deoarece credinţa lor era respinsă de conducătorii acelor vremuri. După ce au scăpat de prigoană, creştinii îşi puteau manifesta dragostea de Dumnezeu în mai multe feluri.

Pe de o parte făcând fapte bune ca urmare a ascultării de cuvântul Lui care spune că „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ şi pe de alta prin contemplarea cuvântului lui Dumnezeu, adică aşa cum a dat dovadă una dintre cele două surori Marta şi Maria, atunci când, la reproşul uneia că sora ei nu o ajută la slujire, Mântuitorul i-a răspuns: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.“
 
Pentru a-ţi manifesta astfel dragostea este nevoie însă poate de mai mult timp şi de o mai mare concentrare, pe care cei mai mulţi nu o pot realiza dintr-o dată, mai ales în vârtejul grijilor de zi cu zi.

Atunci ei preferă retragerea în mănăstiri alături de alţii care au aceleaşi preocupări şi cu ajutorul cărora îşi poate atinge acest scop.

Alţii merg mai departe şi se retrag în sihăstrii, de unde revin numai după ce s-au încărcat de Duhul Sfânt şi sunt capabili să fie de ajutor şi altora în parcurgerea drumului spre mântuire.

Aceşti oameni nu urau lumea în care trăiau, nu pentru asta fugeau de ea. Din contră, erau primitori de străini, cărora le dădeau sfaturi. Ei nu făceau decât să-şi recunoască slăbiciunea de a nu putea să ţină piept influenţelor lumeşti şi astfel căutau să se izoleze de ispite. 

Aşa au ales atunci să trăiască Sf. Antonie cel Mare (sărbătorit pe 17 ianuarie), care prin exemplul său adunase o mulţime de ucenici, înfiinţând Mănăstirea Faium, şi Eftimie cel Mare (sărbătorit pe 20 ianuarie), care ajunsese prin viaţa pe care a dus-o să aibă darul prorocirii şi al facerii de minuni.

Adrian Nedelcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 2, 16-31 IANUARIE 2008

֩ Comentarii