Ambasadoarea sufletului românesc > REVISTA LUMEA SATULUI

Silită să ia calea pribegiei, Elena Văcărescu (foto) va întârzia câţiva ani în Italia, până în 1895 când i se îngăduie să vină, în sfârşit, în ţară. Din păcate, şederea în patrie nu va fi de lungă durată, căci ea simte ostilitatea întreţinută încă în „lumea bună“, consecinţa nefericitei idile cu moştenitorul tronului.

Se îndreaptă din nou în Franţa unde va găsi climatul propice în care sufletul să-şi afle liniştea şi să se împlinească ca artist. Aici, volumele de versuri se succed unul după altul, ajutând-o să-şi singularizeze glasul între poeţii vremii.

În 1889 a publicat volumul „Rapsodul Dâmboviţei“, o culegere de cântece şi balade „culese din gura poporului“ prelucrate de ea în versuri lungi fără rimă, dar remarcabile prin cadenţa lor interioară. Volumul a apărut mai întâi în limba germană, tradus de Carmen Sylva.

Succesul dobândit în literatură şi farmecul personal o impun în peisajul cultural al Parisului. Frecventează saloane literare, cunoaşte mari personalităţi politice, cum ar fi Paul Deschanel, viitor preşedinte al Franţei, iar dintre scriitorii vremii îi sunt aproape Anatole France, Marcel Prévost, Edmond Rostand sau artişti ca Sarah Bernard, Eleonora Duse, românul Ed. de Max şi mulţi alţii.

Publică în numeroase ziare şi reviste pariziene, trimite colaborări în ţară la „Convorbiri Literare“, „Rampa“ etc. şi organizează, după modelul francez, o societate de conferinţe unde a urcat la tribună alături de N. Iorga, D. Gusti, O. Goga, fiind „un mesager al ţării în străinătate“.

Odată cu izbucnirea primului război mondial, Elena Văcărescu se aruncă în lupta pentru întregirea neamului cu tot elanul ei sufletesc. Lucrează alături de Aristide Briand, şeful diplomaţiei franceze, şi de Clemenceau, prim-ministru.

Când se încheie marea conflagraţie mondială, este numită membră a delegaţiei românilor la Conferinţa de Pace de la Paris şi este prezentă la semnarea tratatului prin care sunt consfinţite noile graniţe ale României, ideal slujit tot timpul ca „ambasadoare a sufletului românesc“, cum a denumit-o cu dragoste Nicolae Iorga. Franţa recunoscătoare îi acordă „Legiunea de Onoare“, iar mareşalul Foch o felicită personal.

În 1919, Elena Văcărescu este „secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, apoi la şedinţa de constituire a societăţii Liga Naţiunilor unde, ca delegat permanent, a lucrat timp de 20 de ani. Aici acţionează alături de Litvinov, Benes, secondându-l pe Ed. Herriot, pe N. Titulescu „marele Titus“, cum îl numeşte în paginile sale memorialistice.

În 1925 Elena Văcărescu este aleasă membru de onoare al Academiei Române, fiind prima femeie care intră în acest înalt for. În 1927, Franţa o numeşte „Cavaler al Legiunii de Onoare“ - este prima femeie care primeşte acest titlu.

În 1940, când România se retrage din Liga Naţiunilor, Elena Văcărescu ia drumul „exilului albastru“. Se stabileşte pe malul Mediteranei şi activează aici în cadrul Frontului Naţional Român, mişcare antihitleristă a românilor din Franţa.

Odată Franţa eliberată, se întoarce la Paris. Nu este uitată. România recunoscătoare o numeşte, în august 1946, membru în delegaţia la Conferinţa de Pace de la Paris „apărând, chemând, cerşind, anunţând (ea) o femeie care a întins puntea de aur ce uneşte două neamuri“. Pentru tot ce a făcut pentru ţara sa este numită „ambasadoarea permanentă a culturii române“, i se prinde pe piept – avea 82 de ani – Marea Cruce a Coroanei României“.

Moare la 17 februarie 1947, iar la 5 martie 1959 rămăşiţele pământeşti îi sunt aduse în ţară şi aşezate „lângă părintele poeziei româneşti, Iancu Văcărescu, marele Ienăchiţă a cărei urmaşă am fost“.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu