Preţul biruinţei > REVISTA LUMEA SATULUI

Mult, prea mult i-a fost dat lui Culiţă Tărâţă să pătimească în lupta crâncenă cu „noua reacţiune“. Mai exact spus, cu exponenţii forţelor haine, porniţi să acapareze tot ce a produs mai bun acest popor. Culiţă Tărâţă a avut curajul nu numai să-i înfrunte, ci şi să-i denunţe, atât cât i-a stat în putere. Ce-i drept, nu şi pe diriguitorii acestora. Asta poate şi pentru că unii îi erau colegi de ideologie, în timp ce alţii chiar apropiaţi ai familiei. Răul cel mai mare pentru Culiţă vine din partea acestora din urmă.

Adevărul este că, deocamdată, nu dorim să-i scoatem în arenă şi din motive strategice. Nu pentru noi, ci pentru Culiţă. Probabil că o vom face în momentul în care vom descrie de la „A la Z“ preţul pe care a trebuit să-l plătească Culiţă şi familia lui pentru îndârjirea de a nu ceda Insula Mare a Brăilei.

Culiţă Tărâţă pare acum mai liniştit ca niciodată în ultimii ani. El a reuşit, săptămânile trecute, să câştige în justiţie dreptul definitiv şi irevocabil de-a exploata în deplină posesie, timp de 49 de ani, cele 56.000 hectare arendate cu acte în regulă. L-am întâlnit chiar a doua zi după pronunţarea sentinţei definitive.

Ne aşteptam la exuberanţa învingătorului asupra exponenţilor răului. Nu ne-a fost dat să intuim pe faţa lui această bucurie. El era conştient că a câştigat, ce-i drept, o bătălie mare, dar nu şi războiul. Dovadă şi recenta descindere, cu vădita intenţie de intimidare, a trei înalţi funcţionari aparţinând unei instituţii, respectabile până acum în România: Consiliul Concurenţei.

Această intervenţie în forţă pare a reprezenta la ora actuală unul dintre cele mai mari pericole la adresa noii democraţii. Ceea ce nu înţeleg „jandarmii“ noii democraţii este că foarte curând vor fi obligaţi să-şi schimbe nu numai uniformele, ci şi năravul. Europa Unită în care ne integrăm reprezintă speranţa izbăvirii noastre.

Familia, atât cât a putut s-o ocrotească
Copil de ţăran, crescut în respectul faţă de Dumnezeu şi familie, Culiţă Tărâţă a dus cu el spre oraş tot ce era mai sfânt şi cinstit în viaţa omului simplu de la sate. A adus-o mai întâi pe frumoasa Elvira, care i-a dăruit pe cei „3 Brazi“ care se ridică falnic pe lângă stejarul la umbra căruia se iniţiază în tainele marilor afaceri.

Cel mare, George, tânăr cu diplomă universitară, îşi desăvârşeşte pregătirea practică în calitate de „pălmaş“ la fabrica de mobilă a lui Culiţă. Cel mijlociu, Bebe, se reprofilează pe turism şi are ambiţia de a readuce Staţiunea Durău la faima ei de odinioară. Mihăiţă este încă student la Facultatea de Management Agricol şi ţinteşte de pe acum spre vârful piramidei agricole, de bună seamă.

Pe doamna Elvira aveam s-o cunoaştem cam prin 2003-2004. O femeie de o înţelepciune rară. Reîntâlnirea de acum câteva săptămâni ne-a adus în prim-plan o fiinţă în sufletul căreia sălăşluiesc toate suferinţele şi nedreptăţile de care a avut parte omul de lângă ea. Culiţă cunoaşte bine acest lucru şi rememorează plin de recunoştinţă dăruirea cu care l-a susţinut, chiar şi atunci când faptele lui au pus la grea încercare siguranţa economică a unui cămin atât de fericit până mai ieri.

Credinţa în Dumnezeu, în familie, în justiţie sunt cele trei mari precepte care i-au dat lui Culiţă tăria de-a învinge forţele răului. Fără această credinţă în forţa divină şi în dreptate, fără ataşamentul necondiţionat al colaboratorilor, fără sacrificiul familiei, în primul rând al soţiei sale, Elvira, este foarte probabil ca astăzi să fi vorbit despre Culiţă doar la timpul trecut.

În mod normal, se poate pune şi întrebarea: cine şi în ce scop a creat această conjuraţie împotriva lui Culiţă?

Adevărul este că uzurpatorii nu doreau atât capul lui Culiţă, cât acapararea Insulei. Timp de câţiva ani, până să vină aici Culiţă, acest ţinut a avut parte de acte prădalnice ce depăşesc imaginaţia unui om cu minte sănătoasă.

S-a ajuns la un moment dat ca tot ce se însămânţa cu subvenţii de la stat, la vremea recoltării să fie jefuit cu o rapacitate îngrozitoare. Mafia care privea dinafară prăduirea a realizat şansa imensă de îmbogăţire. Numai că moldovenii lui Culiţă i-au stricat socotelile. Alături de cei doi s-au aflat cei 1.200 de specialişti şi mecanizatori ce asistau îngroziţi la colapsul acestui ţinut pe care l-au făcut atât de roditor de-a lungul anilor.

„Mi-aduc aminte – ne spunea la un moment dat Culiţă – că la întoarcerea din Insulă am găsit curtea sediului IMB plină de muncitori care nu primiseră salariile de 7-8 luni, speriaţi de atâtea schimbări ce aduseseră acel mirific perimetru în faliment.

Le-am spus atunci că am venit cu gândul de a transforma totul aici, de a-i reda Insulei rodnicia de altădată. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom izbândi. Era o secetă cumplită. După întâlnire a început să plouă. Semn divin, mi-am zis. Era ca un curcubeu al speranţei.

De atunci oamenii primesc salariile lună de lună, la un nivel care-i satisface şi-i îndeamnă la mai mult. Iar cei mai buni, an de an pleacă în diverse schimburi de experienţă în ţară şi străinătate. Ba chiar şi în vacanţe, toate suportate de societate. Investiţia în oameni niciodată nu este o cheltuială irosită, aşa că o facem din toată inima.“

În pofida insistenţelor noastre, Culiţă se preface că nu ştie că la originea conflictului s-ar afla refuzul lui de a cotiza la casele celor care fac jocurile în agricultură. Avem însă credinţa că într-o zi vom afla, totuşi, adevărul. Îi vom cunoaşte la faţă pe toţi cei care (cu sau fără fluierul la gât) au batjocorit cinstea şi buna credinţă a acestui popor.

„Un produs expirat“ al autorităţilor locale din Brăila, declara public, în urmă cu câţiva ani, că nu se va lăsa până nu-l alungă pe Culiţă din Insulă.

Unul dintre participanţii activi la reconstrucţia Insulei l-a întrebat pe individ dacă cunoaşte pe cineva în România care să aibă puterea financiară de a plăti cele 40 milioane de dolari invertiţi de Culiţă pentru implantarea aici a celei mai mari şi performante forţe mecanice ce „defilează“ pe cea mai mare exploataţie agricolă din Europa.

Politrucul nu avea cum să dea răspuns, dar întrebarea rămâne valabilă şi pentru cei care mai jinduiesc în prostie la uzurparea acestui colos economic. Acestora din urmă le mai adresăm o altă întrebare: sunt ei în stare să cheltuiască anual 35 milioane de euro pentru cultivarea Insulei?

Oarba răsplată

În cei cinci ani de gestionare a Insulei, Culiţă, împreună cu oamenii de lângă el, au produs şi trimis populaţiei aproape 1,6 miliarde de pâini. Acestora li se adaugă 80.000 tone de porumb, 75.000 tone de floarea-soarelui, soia şi rapiţă care, în anii grei ai agriculturii, au scos de sub foamete un număr impresionant de familii. Care a fost răsplata guvernanţilor în faţa acestui efort extraordinar?

La comanda grupurilor de interese ce i-au înscăunat în fotoliul ministerial, de la agricultură, doi dintre demnitarii ultimelor două guverne, şi slugarnicii lor salariaţi, i-au înscenat lui Culiţă Tărâţă nu mai puţin de 23 procese penale şi civile. Dincolo de tracasarea celor 123 de zile cât au durat audierile, înscenarea murdară a celor doi a provocat Holdingului un prejudiciu total de peste 143 miliarde lei vechi.

Ar mai fi de precizat că, în condiţiile unei politici de susţinere financiară a agriculturii, uneori ineficientă i-am spune noi, Holdingul TCE-3 Brazi n-a primit din partea statului nici măcar o subvenţie simbolică, să zicem de 1 leu.

O operă economică fără egal în Europa
Cu mijloacele de investigare limitate de care dispunem, vom încerca să dovedim că aşa-zisa mare restructurare a sectorului agricol din perioada postdecembristă putea avea un alt deznodământ.

Un prim argument, este reprezentat tocmai de realizările de excepţie a acelor unităţi care au reuşit să creeze în jurul lor adevărate fortăreţe împotriva năvălirii vandalilor îmbrăcaţi în uniformă de reformatori. Nu-i enumerăm, doar de teama de a nu-i putea cuprinde pe toţi.

Mărturisim că nici astăzi nu ne este clar dacă curajul lui Culiţă de-a prelua în exploatare cea mai dezastruoasă unitate agricolă a României – Insula Mare a Brăilei – a fost un act de curaj sau un impuls pe care nu ştim cum să-l calificăm.

Întrebându-l, Culiţă afişează un zâmbet ce pare a fi o simbioză între amărăciune şi satisfacţie. Despre partea amărăciunii am vorbit. În rândurile ce urmează vă prezentăm partea ce ţine de satisfacţie. De satisfacţia omului care, profesional vorbind, îşi vede lucrul împlinit.

În vara lui 2001, când actualul director general al Holdingului TCE-3 Brazi, Lucian Buzdugan, s-a deplasat la Brăila să preia gestionarea Insulei, prima sa întrebare a fost dacă Culiţă... are sau nu mintea întreagă. Perimetrul agricol în cauză se afla în stare de sălbăticie.

Ici-colo câte o porţiune cultivată de nu ştiu cine şi nu se ştie pentru cine, în rest o paragină îmburuienată şi infestată de sulf, în care dacă intra tractrorul te întrebai dacă mai iese. Culiţă s-a supărat atunci pe bunul său prieten, care părea copleşit în faţa dezastrului.

Nu s-a lăsat însă până nu a bătut palma. Adică până nu şi-au împreunat gândirea şi priceperea în vederea declanşării unei ofensive împotriva răului. Cu puţinele mijloace mecanice pe care le aveau la dispoziţie, cei doi au reuşit într-un singur an să reinstaureze ordinea şi profesionalismul ce caracteriza activitatea oamenilor de aici. În primul rând, fermierii şi mecanizatorii. Târâş-grăbiş, în 2002, 2003, Insula îşi recapătă înfăţişarea agricolă de altădată, pentru ca în 2006 să asistăm la marea relansare. Atât în plan productiv, cât şi financiar. Astăzi, adică în vara lui 2008, Insula reprezintă de departe cel mai performant perimetru agricol al Europei.

Pentru că nu l-a avut, Culiţă l-a căutat şi adus la Zăneşti pe cel mai inventiv medic veterinar al României: Vasile Pachiţeanu. Misiunea lui era să clădească pe locul ruinelor de aici o unitate zootehnică cu putere de referinţă în întreaga Europă. Doctorul şi-a pus mintea la contribuţie şi în mai puţin de doi ani a reclădit tot ce au distrus falşii reformatori.

Ar fi fost însă sub onoarea lui profesională să se oprească aici. În consecinţă, a solicitat schimbarea fundamentală a strategiei de dezvoltare. Prioritatea absolută a noului program era infuzia masivă de material genetic, care în convingerea lui reprezintă viitorul în materie de zootehnie.

S-a început cu transplantul de embrioni importaţi, pentru ca de doi ani încoace să devină primul producător autohton de astfel de material genetic. Ce-i drept, n-a făcut-o de unul singur, ci în colaborare cu geneticienii cei mai vestiţi în materie de zootehnie.

Recunoaşterea şi atestarea internaţională a Centrului pentru producerea materialului seminal şi a embrionilor de la Zăneşti, primul de acest profil cu capital integral privat românesc, dat recent în funcţiune, pare a reprezenta opera de căpătâi a doctorului Pachiţeanu.

BoviSelect, denumirea generică a centrului din Zăneşti, este o investiţie cu capital integral privat şi îşi propune obiective ce ne poartă în lumea virtuală a zootehniei mondiale. El produce şi oferă la ora actuală material seminal congelat şi embrioni de la taurii din rasele Angus, Simmental, Sură şi Limousin.

La inaugurarea investiţiei de la Zăneşti, considerată deosebit de importantă pentru zootehnia românească, au fost prezenţi parlamentari, importante personalităţi ale instituţiilor de profil: dr. Radu Roatiş, preşedintele ANSVSA, dr. ing. Gheorghe Neaţă, directorul general al ANARZ, directori generali ai DADR din mai multe judeţe, specialişti, preşedinţi ai asociaţiilor crescătorilor de animale, numeroşi fermieri.

În prezentarea noii instituţii, preşedintele Holdingului, Culiţă Tărâţă, ca de altfel şi Vasile Pachiţeanu, omul cel mai implicat în realizarea centrului, au făcut referire la importanţa introducerii în zootehnia românească a celor mai moderne tehnici de reproducţie, selecţie şi ameliorare, tehnici care să conducă la performanţă în domeniu.

„Cu siguranţă, de mare interes este crearea raselor de carne, cel puţin ca o alternativă pentru crescătorii de vaci de lapte, care nu au posibilitatea să asigure desfăşurarea activităţii în condiţii salubre şi să valorifice producţia în mod eficient“ – a spus, printre altele, doctorul Pachiţeanu. Or, acest lucru nu poate fi obţinut decât prin tehnici moderne care să asigure, pe lângă performanţă, şi obţinerea rezultatelor în timp cât mai scurt.

Cuprinderea în acest program de infuzie a rasei autohtone Sură pare a fi mai degrabă un act de recunoştinţă faţă de opera celor care au pus bazele procesului de ameliorare a raselor de animale în România. Cel puţin aşa credem noi. Nu se ştie însă ce zămisleşte mintea iscoditoare a doctorului Pachiţeanu.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu