Imprimati articolul

Împlinirea Marii Uniri

Pe 1 decembrie 1918, Regele intra călare în fruntea armatei sale victorioase în capitala părăsită în urmă cu doi ani. Alături de suveran era regina Maria şi generalul Berthelot. Urmau regimentele acoperite de glorie de la Mărăşeşti, de la Mărăşti, de la Oituz şi Cireşoaia, apoi unităţi ale armatelor aliate, francezi, englezi, americani.

În aceeaşi zi, în Alba-Iulia, prin voinţa naţiunii române venită din toate colţurile Ardealului se înfăptuia cel mai măreţ act al istoriei acestui neam.

Dar pentru desăvârşirea Unirii mai erau de făcut multe lucruri. La 10 decembrie 1918, Sfatul Ţării ţinea ultima sa şedinţă, aprobând un act în care se preciza: „Sfatul Ţării, în preajma Constituantei române, care va fi aleasă prin vot universal şi va soluţiona chestia agrară după nevoile şi cererile poporului, anulează celelalte condiţii din actul Unirii din 27 martie şi proclamă Unirea fără condiţii a Basarabiei cu România.“

Considerându-şi misiunea încheiată, Sfatul Ţării se dizolvă şi, în aceeaşi noapte, statuile ţarilor de pe strada principală din Chişinău au fost ridicate de pe socluri şi adunate, alături de alte relicve ale trecutului, într-un muzeu de istorie al provinciei de peste Prut.

La 8 ianuarie 1919, adunarea naţională a saşilor din Transilvania decide în unanimitate unirea poporului sas cu România. „Poporul sas, se spune în proclamaţia dată cu acest prilej, ...proclamă unirea sa cu regatul României şi trimite poporului român salutul său frăţesc şi urările sale cordiale pentru îndeplinirea desăvârşită a idealului său naţional“.

În conformitate cu textul proclamaţiei de la Alba-Iulia s-a constituit Sfatul Naţiunii Române compus din 150 de membri. Acesta va fi parlamentul provizoriu al Ardealului până la unirea definitivă. Ca organ executiv se formează Consiliul Dirigent, al cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu.

Pe 12 decembrie, o delegaţie compusă din episcopii Cristea şi Hossu, împreună cu Goldiş şi Vaida-Voievod, a venit la Bucureşti, unde s-a prezentat regelui Ferdinand căruia i-a citit actul Unirii, depunând la picioarele Tronului jurământul de credinţă a patru milioane de români transilvăneni.

În primele zile ale lunii decembrie 1918, Guvernul prezidat de generalul Coandă demisionează pentru a face loc primului guvern al României Mari din care fac parte şi şapte miniştri ai provinciilor alipite. Preşedinte al Consiliului de miniştri a fost desemnat Ion I.C. Brătianu, cel care dusese povara celor mai grei ani pe care neamul românesc i-a fost dat să îndure până atunci.

Dar războiul României nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele pentru anihilarea vechilor duşmănii şi pentru consolidarea Unirii. Din nou sângele românesc va curge la Nistru şi de la Tisa până la Budapesta, „ca să se pecetluiască definitiv dreptul la viaţă liberă a neamului întregit“, cum scrie Constantin Kiriţescu.

O altă luptă pentru apărarea drepturilor şi răsplata jertfelor noastre avea să se ducă la Conferinţa păcii de la Paris.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 2, 16-31 IANUARIE 2008

֩ Comentarii