Rememorând vicisitudinea şcolilor de odinioară

Gherghina Radu, învăţătoare pensionară din Călăraşi, a venit pentru prima oară la mănăstirea din localitatea Libertatea în Duminica tuturor sfinţilor. La fel ca toată lumea credincioasă, are întipărită pe chip iubirea pentru Dumnezeu.

La sfârşitul slujbei, în ceas de pace, vorbim în grădina bisericii despre minunea de mănăstire pe care maica stareţă Daria a ridicat-o în acest loc, până nu demult pustiu. „Aici, îmi spune doamna învăţătoare, cu glasul tremurat, am trăit patru ani cât o viaţă…“ şi povestea curge lin, risipind mirarea din privirea mea.

Aflu mai întâi că exact în locul pe care sunt chiliile măicuţelor a fost şcoala satului, unde ea, tânără învăţătoare, a intrat pentru prima oară într-o clasă. Şcoala era săracă, săracii erau şi copiii, de vârste diferite, cărora a trebuit să le predea în sistem simultan, pentru că altfel nu se putea.

Nu ştie de unde a avut puterea şi ştiinţa de a-i face pe puii de om să asculte, să înţeleagă şi să iubească învăţătura. „Poate locul acesta are ceva special, nu vedeţi, acum aici este o mănăstire… în fond, tot o şcoală, şcoala sufletului!“

Revenim la povestea celor patru ani pe care i-a trăit aici, alături de copii şi de părinţii lor, şi o rog să îmi spună ce întâmplare i-a rămas în minte pentru totdeauna. „Am aflat că aceşti copii nu ieşiseră niciodată din satul lor. Pentru ei oraşul, capitala ţării, erau noţiuni de neînchipuit.

Mi-a venit atunci o idee: să-i duc într-o excursie la Bucureşti. Să-i scot în lume! Şi am făcut un plan. Le-am cerut copiilor să aducă a doua zi fiecare un ouşor şi să-l pună pe catedră. După ce le-am adunat pe toate, le-am dus împreună cu ei la clocitoare, undeva în comună. Când au ieşit puişorii, i-am adus în curtea şcolii şi fiecare copil i-a hrănit aducând de acasă o mână de grăunţe pentru puişorul lui.

Au ocrotit puii, i-au îngrijit şi, la vremea când s-au făcut destul de mari, i-am vândut la o cooperativă. Cu banii adunaţi am avut curaj să pornim la drum. Un gospodar ne-a dat o căruţă în care ne-am urcat toţi cu bocceluţele în mână şi n-am scos o vorbă până la gara din Călăraşi. Ne-am urcat în tren şi, din acel moment, minunile s-au ţinut lanţ… Vă închipuiţi ce a însemnat asta pentru copiii mei?“

Povestea doamnei învăţătoare Gherghina Radu nu s-a încheiat atunci. Anii care au urmat, fie la şcoala din satul Libertatea, unde după această întâmplare a reuşit să înscrie copii din satele vecine, să pună pe picioare o adevărată instituţie, fie la şcolile din Călăraşi unde a predat până în anul 1990.

Au fost ani în care, dincolo de programa şcolară, învăţătoarea Gherghina Radu a predat de fapt o singură lecţie: devoţiunea faţă de profesia de dascăl. Acum este o doamnă căruntă, mititică şi neînchipuit de blândă care trăieşte pentru copii şi nepoţi. Pentru elevii ei a trăit, începând cu acei patru ani petrecuţi la şcoala din satul Libertatea… cât pentru o viaţă.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu