Ograda cu semne - Casa (V) > REVISTA LUMEA SATULUI

Adăpostul familial, casa, este în întregime o sumă de simboluri puse în raport cu divinităţile ce guvernează universul uman. Protectoare prin ea însăşi şi prin materialele de construcţie cu valenţe mitico-protective, spaţiu inviolabil al familiei şi protectoarea descendenţei familiale, depozitară a spiritelor strămoşilor, depozit de hrană, ultim apărător şi, nu în cele din urmă, altar sunt atributele care definesc casa drept matrice.

În casa-matrice are loc dezvoltarea fizică şi psihică a omului, aşa cum copilul nenăscut se dezvoltă în uterul mamei. Casa este identificată cu mama, iar termenul „acasă“ este perceput preponderent în dimensiunea lui simbolică şi reprezintă locul spiritual în care individul evoluează până la dobândirea statutului de membru al comunităţii.

Conotaţia simbolic-metaforică este atât de puternică încât poate defini apartenenţa persoanei, de la familie, la naţiune. „Acasă“ reprezintă universul/casa familiei atunci când ne găsim în proximitatea ei, universul satului natal când ne găsim în perimetrul naţional şi naţiunea/ţara, atunci când ne aflăm printre străini. Această însuşire succesiv-integratoare relevă extraordinara putere simbolică şi metaforică a casei.

Faptul că spaţiul material al casei este perceput ca matrice a dezvoltării individuale, în toate dimensiunile ei, se regăseşte şi în sintagma târzie (apărută după obligativitatea începerii instrucţiei şcolare): „şapte ani de acasă“, utilizată pentru caracterizarea spirituală, etică, morală, educaţională, comportamentală a persoanei. Mai mult chiar, absenţa metaforică a celor şapte ani este considerată ca irecuperabilă.

Inviolabilitatea casei, reţinută în normele de drept moderne, s-a perpetuat de-a lungul timpului. Ea subzistă din vremuri imemoriale în tradiţia orală a jocurilor de grup ale copiilor, care o proclamă sau o invocă în situaţii limită. În „de-a mija“, „de-a v-aţi-ascunselea“, „de-a puia-gaia“, „de-a hoţii şi vardişti“, există un loc definit drept „casă“, în care jucătorul, odată ajuns, câştigă sau poate suspenda regulile generale ale jocului, sustrăgându-se pedepsei anterior convenite.

Demersul conform căruia „Cine nu face o casă,...“, asociat celui de a nu-şi asigura urmaşi, îl scoate pe bărbat în afara statutului său de om, înţeles în sensul de creaţie divină responsabilă de propriul viitor.

Ancestrala sacralitate a casei nu poate fi mai evidentă decât în repulsia ţăranului român faţă de ideea introducerii facilităţilor sanitare (baie, WC) în casă, sub acelaşi acoperiş cu spaţiile alocate odihnei, gătitului hranei şi cămării de provizii.

În bagajul de metafore ale spaţiului rural român casa ocupă un loc semnificativ, antropomorfizarea ei fiind mai mult decât evidentă. Are (cu sensul de strictă posesie) duh – „duhul casei“, ceea ce-i mai mult decât sufletul omului, duhul fiind atributul divinităţii creatoare; obicei – „obiceiul casei“, în raport cu care ocupanţii au obligaţii de servitute. Are viaţa şi cerinţele unui creştin ortodox: se consacră prin sfeştanie, se găteşte în ajunul marilor sărbători, se purifică prin botez, se reconsacră prin slujbe, după un deces.

Este consultată în divinaţia maritală a fetelor, se protejează magic şi religios de duhurile care o bântuie; fata bătrână este „piatra din casă“; urâtul este „alungat de la uşa casei“; găzduirea musafirilor se face în „casa din faţă“; un apropiat este „de-al casei“; câinele loial şi bărbatul gospodar sunt „de casă“; caracterul şi intenţiile străinului sunt judecate după cum deschide uşa; incompatibilităţile se expediază prin sintagma „nu pot face casă împreună“, lista putându-se prelungi considerabil.

Şi în registrul ironic casa este vehicul metaforic: prostul, la supărare, „dă foc casei“, la bucurie, „joacă pe casă“ şi-o dezveleşte iarna sau o luminează cărând lumina cu obrocul.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu