Amor regal, între tandreţe şi deziluzii

După tragica moarte, la vârsta de numai patru ani, a prinţesei Maria şi în momentul în care a devenit clar că nu vor exista alţi copii ai cuplului domnitor, la 21 noiembrie 1880, la Sigmaringen se semnează actul de familie prin care Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepot de frate al lui Carol I, devine moştenitor prezumtiv al tronului României.

Ales, spun contemporanii, de către Ion C. Brătianu, în dauna fratelui său Wilhelm, Ferdinand era „timid, retras, introvertit, şovăielnic şi destul de maleabil“. Desemnarea forţată a lui Ferdinand a stârnit suspiciuni, gurile rele afirmând că „vizirul“, cum era numit I. C. Brătianu, pregăteşte rege slab pentru fiul său Ionel, zvon confirmat de realitate.

Ajuns în ţară, tânărul prinţ este atras de una dintre domnişoarele de onoare, Elena Văcărescu (foto), „o munteancă cu ochii negri, fruntea înaltă, sprâncenele negre arcuite haiduceşte, cu un zâmbet luminat discret, părul castaniu-închis încadrând ovalul feţei şi căzând pe umeri în bucle bogate şi creţe...“

Prinţul se îndrăgosteşte de frumoasa urmaşă a Văcăreştilor, care-i va deveni logodnică în aprilie 1891, sub privirile ocrotitoare ale reginei.

În aprilie 1891, Ferdinand şi Elena Văcărescu se logodesc, având la început şi consensul regelui. Iată cum descrie Elena Văcărescu momentul logodnei: „...înainte de a pleca la Câmpulung, prinţul şi cu mine am schimbat inelele în prezenţa regelui şi a reginei, la sfârşitul unui dejun vesel şi plăcut. Regele a atins inelele de pe mâinile înlănţuite şi împreunate de el. În acea clipă solemnă au fost aduse o statuetă a Doamnei Noastre de Veşnic Ajutor şi o icoană de aur a Fecioarei Maria pe care le-am schimbat între noi. Statueta îl binecuvânta pe Ferdinand-catolicul şi icoana pe Elena cea ortodoxă“.

Devenind publică această legătură, care deschidea perspectiva autohtonizării prin sânge a dinastiei, stârneşte un adevărat scandal la nivel european la care sunt implicaţi Hohenzollernii, însuşi Kaiserul – jigniţi de amestecul sângelui românesc în spiţa lor nobilă, iar pe de altă parte, cum notează Duiliu Zamfirescu, „toate partidele se rosteau contra căsătoriei regale, prin şefii lor Carp, Cantacuzino, Sturdza, Florescu etc.“

Regele, intimidat, îi ordonă Elenei Văcărescu să plece din ţară. În faţa valului de invective şi calomnii de care erau pline paginile nu numai ale ziarelor româneşti, Elena Văcărescu îi scrie lui Ferdinand:

„...De opt zile, torturile şi umilinţele nu mai încetează. Cad într-una asupra mea. Astăzi Regele, pe care l-au montat în mod teribil oamenii din jurul lui, mi-a cerut să plec! Da, trebuie să plec. Cu sufletul apăsat de o greutate de moarte. Nimeni nu crede în dragostea noastră. Dumnezeu o ştie, Dumnezeu ne judecă. S-a spus că ţi-am sucit minţile şi că tu ţi-ai dat întotdeauna seama... Eu sunt zăpăcită. Nu ştiu ce să mai fac. Regele rămâne la fel de crud şi injust“.

Mai mult, regele retrage tatălui Elenei dreptul de a reprezenta ţara peste hotare, o nedreaptă uzurpare a prestigiului familiei, iar pe urmele celei care va deveni poetesa, academicianul şi omul politic Elena Văcărescu, aflată până la moarte în slujba ţării sale, în iarna anului 1891-1892 se ţese o adevărată reţea de informaţii.

Hotărârea implacabilă a regelui Carol şi intrigile celor din jur au izbutit să zădărnicească iubirea dintre prinţesa pământeană şi prinţul moştenitor.

Acesta este trimis să-şi caute logodnică, din ordin, sub un strict control regesc, concretizat prin rapoartele succesive pe care moştenitorul era obligat să le trimită în plicuri confidenţiale pe adresa unchiului său Carol I.

Înainte de a pleca în aceste peregrinări, prinţul Ferdinand semnează un angajament, încredinţând soarta viitoarei sale căsătorii în mâinile regelui Carol.

Iată ce prevedea acest act: „Eu, Ferdinand, prinţ al României, prinţ de Hohenzollern, declar prin prezentul act că dau deplinul meu consimţământ la toate angajamentele, aranjamentele şi contractele pe care majestatea sa Regele României, unchiul meu preaiubit, le va considera ca necesare pentru încheierea viitoarei mele căsătorii cu alteţa sa regală, principesa Maria a Marii Britanii şi a Irlandei şi de a recunoaşte ca bun şi valabil tot ce va face şi va consimţi în această privinţă în numele meu ca şi cum le-aş fi făcut şi consimţit eu însumi. Spre credinţă am semnat prezentul act şi am aplicat sigiliul armelor mele. Făcut la Bucureşti, azi 25 noiembrie 1892“.

Amintitul act preceda într-un fel peţitul, pentru că peregrinările prinţului Ferdinand pe la curţile regilor Europei se va încheia la Coburg, unde o va întâlni pe Maria de Edinburgh cu care se va logodi apoi, liniştindu-l pe unchiul său Carol I căruia îi va demonstra în acest fel deplinul respect pe care i-l purta.

Îndrăgostindu-se de Maria (Missy), nu a mai dat înapoi, iertându-i multe din „abaterile“ despre care a avut, cu siguranţă, cunoştinţă. Undeva în adâncul inimii însă nu a uitat niciodată prima dragoste pentru prinţesa româncă.

Cu doi ani înainte de a muri, în 1925, regele Ferdinand, aflat la Paris, sub tratament, are o ultimă întâlnire cu cea căreia îi scrisese rânduri fierbinţi: „Aş dori să smulg inima mea, să-ţi trimit gândurile mele şi sufletul meu să fie totdeauna la tine ... Te iubesc mai mult ca niciodată...“

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu