Poveste cu flori de viţă şi muzică de Wagner

Priviţi această fotografie: doamna distinsă care ne zâmbeşte cu căldură pare să ne spună cum se ţine bătrâneţea la distanţă. În fond nici nu este departe de adevăr. Doamna profesoară Otilia Ştefănescu este pensionară de aproape douăzeci de ani. A predat biologia la o şcoală generală din Călăraşi. Marea ei iubire, natura, şi-a găsit în lecţiile ei o frumosă şi tandră recunoaştere.

Pentru fiecare fir de iarbă doamna profesoară făcea pledoarii strălucite de la catedră. Copiii îi păstrează şi acum o amintire plină de admiraţie şi respect. Le-a schimbat viaţa. Asta a făcut din prima zi de dăscăliţă şi asta face şi acum când, colindând dealurile Ostrovului, ale Almalăului, se întoarce în mica ei cabană improvizată, cu braţele pline de flori, ierburi şi crengi aromate, le pune la uscat, le sortează, îşi împodobeşte ferestrele cu ele, apoi le priveşte fascinată.

Acesta este momentul ei de răgaz, de contemplare, de contopire cu sfânta natură, este secretul ei, modul de a-şi bucura sufletul şi de a cere iertare trupului, obosit peste măsură de munca istovitoare pe care o face singură pe „moşia“ ei, o vie pe o suprafaţă de 1,75 de hectare.

Aventura aceasta a început în anul 1993, când a primit via, moştenire de familie. Era pensionară, se ocupa de nepoţica ei Maria, căreia îi spunea poveşti adevărate despre plante şi vietăţi, apoi ascultau împreună Wagner, Bach şi Enescu, citeau cărţi de călătorie şi, bineînţeles, se plimbau în parcul de pe malul Borcei.

În ziua când a devenit proprietara viei din Ostrov a lăsat toate aceste bucurii elegante deoparte şi s-a mutat practic acolo. Motivaţia a fost aceasta: „Nu pot lăsa mândreţe de vie în paragină.“ Pentru ea, ardeleancă din satul Alma, munca pentru familie, pentru pământ în sine, pentru generaţia care urmează sunt legi sfinte pe care nu le-a uitat vreodată.

A început deci luminând locul, cu toporul în mână, făcând grămezi uriaşe de curpeni, duzi sălbatici şi mărăcini. Noaptea studia manuale de specialitate, dădea telefoane la cunoştinţe care se pricepeau la vie, apoi lucra totul cu grijă. Vecinii, familia, prietenii făcuseră pariu că după câteva săptămâni lasă totul baltă şi revine la lecturile, la muzica ei.

Ea nu şi-a propus să câştige lupta. Lucrează cot la cot cu sătenii pe care îi angajează la lucrările grele, pentru că de restul se ocupă singură. Zilnic face 8-10 kilometri, de la Călăraşi la Ostrov, munceşte de dimineaţă până seara târziu, când ajunge la bac-ul ostrovenilor obosită de nici nu mai poate să vorbească. Drumul pe apă, spre casă, mirosul de iarbă, imaginea strugurilor aurii, ocrotiţi de frunza viţei o fac să se simtă inclusă definitiv în împărăţia naturii.

Se trezeşte din visare doar atunci când trebuie să hotărască ce butuci să înlocuiască, ce substanţe sunt mai bune ca să apere via de boli, apoi să găsească nişte clienţi serioşi ca să vândă producţia.

Cum reuşeşte să facă o doamnă care a împlinit de curând 75 de ani toate acestea, să rămână în picioare după neînchipuitele greutăţi şi piedici pe care le întâmpină în fiecare an? Reporterul, vrăjit şi copleşit de admiraţie în faţa acestei doamne nu vă poate răspunde. Vă pot spune doar că este o poveste adevărată, o extraordinară lecţie de viaţă pentru toate doamnele şi domnii pentru care pensia înseamnă mai degrabă începutul sfârşitului. Doamna profesoară Otilia Ştefănescu înfloreşte în fiecare primăvară, odată cu florile viţei-de-vie.

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu