Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Precum durerea copacului răpus de secure

Fără îndoială, satul nu moare. Ori, altfel spus, satul românesc va stărui în veşnicie. Şi asta, în primul rând, fiindcă satul rămâne cea mai de preţ planetă a universului omenesc.

Luaţi ţara în tălpi şi vă veţi convinge! Lumea ţărănească se mişcă după alte rânduieli. Osia preaplinului ei rămâne verticală. Sigur, de la un timp lumea, lumea civilizată vreau să spun, a început să se alarmeze. Fiindcă a descoperit într-un sfârşit amploarea, pericolul spaţial prin consecinţele sale biologice ale ruperii, ale desprinderii fiinţei umane de natură.

Preceptul biblic potrivit căruia orice început este preludiul unui final se dovedeşte cel puţin aidoma unui avertisment. La urma urmei, omul însuşi e materie. Un grăunte de aur cenuşiu ce se mişcă nestingherit în baia de materie universală. El este, dacă vreţi, miezul ori măsura tuturor lucrurilor. Chiar dacă, asemenea meşterului Manole, plăteşte cu jertfa supremă. Dar, priveşte-i zidirile!

Abia de admiri armonia uneia că, de îndată, alta şi mai captivantă o înlocuieşte. Şi tot el, omul, mai cu seamă omul de la ţară, se integrează până la a se contopi cu pământul, apa, aerul ori cu focul din care se plămădeşte şi în care se destramă. Cineva zicea, şi cu bună dreptate spun şi eu, că unul dintre efectele cele mai grave, deşi poate mai anevoie observabile, ale înstrăinării omului de natura care îl înconjoară este „sărăcirea vieţii emoţionale“.

Fiindcă iarăşi, ţăranul român găsea răspuns, răspunsuri grele până şi în brazda reavănă, întoarsă de plug în şiruri nesfârşite sub geana celor patru puncte cardinale.
Sensul existenţei lui, de când se ştie, a fost recolta. Multă, puţină, câtă i-o dăruia bunul Dumnezeu. Imaginea florii imaculate strivite de inconştienţă devenea simbol al naturii rănite şi batjocorite!

Aţi privit vreodată dureroasa cădere a unui copac doborât de secure? Ce tainice, ce adânci înţelesuri respiră trecerea în nemurire a izvorului de clorofilă şi viaţă de până mai ieri, ori alaltăieri! Matricea oricărei deveniri o reprezintă, nu încape îndoială, cultura, civilizaţia. Lumea rurală tezaurizează, înţelepţită de vreme şi vremuri, comori de înţelepciune. Se conduce încă după reguli riguroase, poate rigide în esenţa lor, dar pline de omenie şi nedisimulată grijă pentru viitorime.

Mai proaspăta rostogolire către neant a omenirii a buimăcit o lume făcută să stăruie în veşnicie. Nimic ori aproape nimic nu mai este cum a fost. Doar sipetul istoriei depune mărturie că ţăranul, ţăranul român, are încă rosturile sale pe această planetă. Badea Ion rămâne credincios strămoşilor şi, prin aceasta, ţării.

Gliei pe care au slujit-o şi udat-o cu sângele şi sudoarea lor amar de generaţii. Ia aminte la rostirea anotimpurilor şi, deschis la minte cum îl ştim, nu refuză noul. Durerile sale rămân înăbuşite. Tarlaua e nearată, în bătătură e pustiu, iar feciorii, câţi îi are, au luat drumul bejeniei.

Natura – lumea şi rostul lui de o viaţă – e, mă repet, dar trebuie, batjocorită şi umilită. Nici verile ori iernile nu mai sunt cum le ştia! Numai inima, sufletul lui de plugar împătimit în veghea pământului bate mai departe – aşa cum o ştim. Cu răbdare, cu supunere, cu credinţă şi speranţă.

Semn sigur că satul, satul românesc nu moare. Fiindcă se întemeiază pe civilizaţia şi cultura unui neam nepereche.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2008

Vizualizari: 698



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI