Imprimati articolul

Românii din Nordul Bucovinei

Interviu cu Vasile Tărâţeanu, deputat în Consiliul regional Cernăuţi – Ucraina

– Ce mai este azi zona de nord a Bucovinei?

– Aceeaşi vatră de istorie românească. Mă refer, înainte de toate, la satele noastre, înstrăinate de ţară. Sunt aici, în regiunea Cernăuţi, peste 100 de aşezări rurale cu o populaţie compactă cu etnici români. Potrivit statisticilor oficiale ucrainene, vieţuiesc aici peste 200.000 de locuitori, În marea lor majoritate, ţărani.

– Şcoala, biserica au rămas tot româneşti?

– În cea mai mare parte, da. Avem parohii unde slujba se face în limba română.

Asemeni şi şcolile, cu predare în limba noastră. Ce-i drept, cu fiecare an sunt tot mai puţine, pentru că autorităţile vor o altă limbă de predare, alta decât cea română. În cele o sută de sate există 82 de şcoli primare cu predare în limba română. În unele localităţi însă, predominant româneşti, au fost organizate şi şcoli mixte româno-ucrainene. Iar la predarea unor discipline, precum geografia şi istoria, acestea încep să se facă în limba de stat, ucraineană.

Tradiţiile, atâtea câte au mai rămas

– Sătenii îşi mai păstrează nealterate tradiţiile şi obiceiurile româneşti?

– În unele sate, da. În altele, nu. Multe tradiţii încep să dispară, dar se păstrează respect pentru momentele de sărbătoare de peste an: Crăciunul, Paştele, Rusaliile, Colindele. Mai puţin hora satului.

– Există o viaţă culturală activă în sate?

– Se poate spune că da. La aceasta contribuie societăţile şi asociaţiile culturale româneşti.

– Care sunt aceste societăţi?

– Societatea Culturală „Mihai Eminescu“, Societatea Scriitorilor Români din Cernăuţi,

Casa Limbii Române din aceeaşi localitate, instituţie pe care am onoarea să o conduc. Mai activează şi Uniunea Interregională – organizaţia românilor din Ucraina, care cuprinde şi asociaţiile din Cernăuţi, Maramureşul istoric, sudul Basarabiei, cele din Kiev şi, de ceva vreme, comunitatea moldovenilor din Crimeea. Este vorba de cei 7.000 de etnici români (ei îşi zic şi azi tot moldoveni), descendenţi ai celor 300 de oşteni ai lui Ştefan cel Mare, rămaşi în zonă de la momentul căsătoriei marelui voievod cu Maria de Mangop.

Puţine semne încurajatoare

– Am aflat cu bucurie că, recent, viaţa începe să intre în normalitate, după ce mai multe aşezări româneşti şi-au recăpătat vechile nedumeriri...

– Aşa este. Un număr de localităţi, între care Suceveni, Iordăneşti, Oprişeni şi Cidin, şi-au recăpătat, oficial, denumirile avute înainte de 1940.

– Există programe specifice de dezvoltare locală, zonală, regională care vizează satele româneşti?

– Nu. Există numai programe ucrainene care privesc o dezvoltare în plan statal. Nu e însă şi pentru satele româneşti. Pentru acestea nu sunt alocate fonduri speciale cum ne dorim. Se resimte şi pe această cale politica sistematică de deznaţionalizare a românilor. Ni se repetă în permanenţă că suntem cetăţeni ucraineni. În şcoală se predă acum Istoria Ucrainei, şi nu Istoria Românilor. Nu se alocă niciun ban pentru editarea manualelor şcolare în limba română.

– Aşadar, există legătură cu ţara?

– Da. Acum sute de copii de ţărani de-ai noştri învaţă în România. Sigur, ar trebui să fie şi mai mulţi care să obţină burse de studii.

– La ce mai speraţi?

– Să primim mai multe fonduri din ţară, astfel ca satele româneşti – unde, din fericire, procesul de natalitate este pozitiv – să-şi păstreze identitatea.

Cristea Bocioacă
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2008

֩ Comentarii