Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Şi caii mor, nu-i aşa?

Almanahul era cândva cartea de căpătâi a omului de la ţară şi nu doar a lui.

Fiindcă între copertele unor asemenea tipărituri odihneau, ca într-un sipet, experienţe de viaţă nepereche. Ei bine, dintr-un asemenea volum, tipărit prin 1942, aflu că vietatea cea mai „cântată“, cea mai des pomenită în cântecul nostru popular, este calul. De ce?

Fiindcă, zice autorul anonim, un asemenea prieten se află mai rar decât aurul ascuns printre cotloanele de întuneric ale pământului. Animalul acesta onorează însăşi stirpea patrupedă. E greu de ajuns la sufletul lui dar, odată cuibărit acolo, rămâi tovarăş pe vecie.

Calul i-a stat alături românului şi la bine, şi la vremuri de grea cumpănă. În şa, foarte adesea şi-au purtat flăcăii alesele inimii, cum, tot de pe cal au băgat groaza în vrăjmaşii nu puţini şi, mai cu seamă, nu rari.

Calul a purtat rariţa, ocolind cu sporită grijă plantele abia mijind din brazda reavănă după cum, tot calul, a alergat armanul, adică dezghiocarea bobului de grâu din platoşa spicului. S-a mulţumit, cel mai adesea, cu o mână de ovăz, dăruindu-i omului, stăpânul său de necontestat, recunoştinţa şi truda sa.

Ei bine, de la un timp, bag de seamă, lumea, lumea modernă s-a înstrăinat de sine, încât a scos la mezat şi cel mai preţios sentiment, acela de prieten.

Aşa se face că şi calul, prietenul de odinioară al omului, a fost lăsat de izbelişte, cu convingerea că – de ce nu? – şi caii putere ai bidiviilor de tablă pot împlini ambiţii şi speranţe. De aici, imagini tragice, prin însăşi esenţa lor.

În Tulcea, de pildă, sute de cai au fost lăsaţi slobozi, fără stăpân adică, fiindcă oamenii nu mai au o mână de fân în coşare spre astâmpărarea înfometatelor vieţuitoare.
Caii au luat, aşadar, drumul bejeniei, mai cu seamă din pricina nepăsării şi laşităţii celor care i-au avut în grijă. Vina se poartă precum holera şi responsabilii dezastrului dau neputincioşi din umeri.

Sigur şi caii mor, nu-i aşa?
Astăzi, mai peste tot, prin România modernă, calul, ca atâtea şi atâtea alte minunăţii ale lui Dumnezeu, nu mai încape.

Sigur, aflu cu bucurie, că la Mangalia o crescătorie de elită se laudă cu peste 400 de armăsari  „arabi – pur sânge“. Şi a mai rămas câte ceva la Lucina, în Bucovina, ori la Sâmbăta sau Jegălia. Dar „colecţiile“ cu pricina se constituie într-un fel de muzee, de relicve ale unui trecut onorant pentru români, în care calul – ori şi calul – intra prin poarta din faţă, pe sub Arcul de Triumf al unui neam nepereche.

Ce-a mai rămas?
Suflete arse şi betege, de oameni fără omenie.
Răsfoiesc, aşa cum vă ziceam la început, cartea de citire rămasă mie amintire de la cai de demult, dau pagină după pagină şi încerc să mă dumiresc.

De ce a simţit oare poetul nevoia să zică:
„Lumea asta de demult
Bun-o fost şi s-o trecut.
Dară asta de amu’
Batăr e, şi, batăr nu.“

Aveţi idee?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 6, 16-31 MARTIE 2008

Vizualizari: 719



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI