Imprimati articolul

OGRADA CU „SEMNE“

Lucian Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat“.

Pârleaz
Acesta reprezintă o trecere mai specială prin gardul unei gospodării, fiind definită de către L. Şeineanu ca „trecătoare din scânduri peste un gard de nuiele, de crengi sau de spini“ şi de către DEX/1998 ca „trecătoare îngustă peste un gard făcută din una sau mai multe scânduri (ca nişte trepte) care se sprijină la extremităţi pe câte un ţăruş bătut în pământ“.

Lăsând deoparte faptul că definiţia din DEX este relativ inexactă şi imposibil de utilizat ca proiect de execuţie pentru un pârleaz, ce se aseamănă mai mult cu o punte decât cu o scară, reţinem faptul că reprezintă o trecătoare/trecere îngustă cu un anumit grad de dificultate. Adăugăm că această trecere este peste gard şi că (deşi definiţiile nu o specifică) este practicată în gardul din spatele curţii.

Pentru a înţelege valoarea metaforică a pârleazului trebuie să facem o minimă distincţie între gardul care delimitează suprafaţa ogrăzii/bătăturii, derivat profan al incintei sacre şi tratat constructiv ca atare (lemn, piatră, zidărie) şi gardul grădinii care reprezintă o simplă delimitare de perimetru şi care, cel puţin în universul rural românesc, nu se bucura de aceeaşi tratare constructivă, fiind realizat dintr-o împletitură rudimentară de crengi sau mărăcini, arbuşti spinoşi, rar, grămezi de pietre, rezultate din eliminarea acestora din perimetrul arabil/agricol al grădinii.

Acest tip de construcţie împiedica doar trecerea animalelor mari şi eventual a omului, păsările de curte ca şi animalele mici putându-se strecura printre crengi, traversându-l cu relativă uşurinţă.

Situat în prelungirea gardului de incintă al curţii, în spatele acesteia, în opoziţia cu calea principală de acces, perimetrul grădinii nu necesită în principiu o cale de acces, să-i zicem oficială. Raţiuni practice impun o trecere şi prin această incintă, însă valoarea ei simbolică este aproape nulă în raport cu poarta, fiind o trecere, să-i zicem, de mâna a doua.

Atributul lipsei de importanţă este cel care alocă pârleazului o valoare simbolică mai puţin licită în raport cu valoarea simbolică a porţii. Există o trecere însă, pe lângă faptul că este mai dificilă (o mică punte la urma urmei), se găseşte într-un loc mai puţin vizibil din perspectiva comunităţii. Utilizat pentru a trece în grădina/livada vecinului sau pentru a avea acces de o manieră cât mai discret posibilă spre hinterlandul comunitar (păşune, islaz, crâng, pădure etc.).

Aceste atribute – trecere dificilă, discretă şi pseudolicită (trecerea licită se face pe poarta principală) îi conferă valoarea simbolică în zona eufemismelor cu conotaţie sexuală. „A sări pârleazul“ nu înseamnă decât a avea o relaţie sexuală ilicită (în dosul casei, în fundul grădinii, ascunsă, la distanţă de ochii comunităţii şi/sau a autorităţii familiale). Folosirea verbului la timpul trecut transmite că relaţia sexuală a fost consumată.

În utilizarea sintagmei transpare întotdeauna o umbră de mister/secret. Se alocă aluziv, ca o eventualitate. Aproape niciodată nu se identifică partenerul cu care a avut loc relaţia. Este o mică bârfă, uneori cu evidenţe, dar nu cu probe, pentru că, nu-i aşa, „ce ştie tot satul nu ştie bărbatul“, iar proba veridicităţii este foarte greu de făcut atunci când mariajul a fost consumat. Aluziv, partenerul incriminat este cel mai adesea o persoană din vecinătatea imediată, pentru că „vecinul de lângă casă, niciodată nu te lasă“, iar pârleazul propriu este aproape întotdeauna lângă cel din vecinătate, dacă nu cumva este construit între cele două gospodării.

Relaţia licit-ilicit în raportul poartă-pârleaz este evidentă în versul unui cântec popular din Ardeal: „De vii, bade, la portiţă/Oi vedea de-ţi dau guriţă./De vii, bade, la pârleaz,/Te-oi ţuca pân' la amiază“.

Cu alte cuvinte, întâlnirea tinerilor la portiţă, în văzul familiei şi al comunităţii, cenzurează expresia sentimentelor, tocmai pentru că angajează o relaţie în curs de oficializare, în timp ce aceeaşi întâlnire, consumată la adăpost de ochii lumii şi ai familiei, se poate transforma într-un joc amoros care ascunde în subtext posibilitatea consumării sexuale a relaţiei („săritul pârleazului“), fără un angajament social evident.

În final amintim că, în civilizaţia rurală românească, dezvoltată şi centrată pe autoritatea bărbatului, expresia cu verbul la timpul trecut era/este folosită şi ca eufemism în constatarea faptului că iniţierea sexuală a adolescentului s-a consumat, dobândindu-şi statut de bărbat; atribuită unei tinere necăsătorite devine un element al oprobiului comunitar.

A.F. Badiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2008

֩ Comentarii