Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

La mintea... cocoşului

Cândva, în altă viaţă parcă, circula un zvon conform căruia un oarece tânăr, în seama căruia s-au pus mult mai multe decât s-au petrecut în realitate, ar fi pierdut, la masa de joc, într-un cazinou din Las Vegas o avere considerabilă. În ce anume consta aceasta n-o să ghiciţi în vecii vecilor. Câteva sute de milioane de dolari? Nu, nici vorbă. Un colier cu diamante mai scump decât cel al Reginei Angliei? N-aţi nimerit-o nici de astă dată.

Să fie, cumva, vorba de vreo colecţie de tablouri semnată de mari maeştrii? Îmi pare cu regret, dar nici această presupunere nu e valabilă. Că doar nu vrei să zici – aud pe cineva – că doar nu vrei să spui că şi-a pus zălog, şi a pierdut-o la cărţi, pe propria nevastă. Ei nu, nici chiar aşa, deşi s-au mai văzut cazuri.

Averea despre care se vorbea prin târg că ar fi irosit-o junele la jocurile de noroc din America o constituia o herghelie de cai de rasă. Şi nu orişice herghelie, ci – n-o să vă vină să vă credeţi urechilor – taman cea de la Mangalia. Unde un armăsar pur-sânge arab valora cât greutatea lui în aur. Ori, acolo, la malul mării, se creşteau sute de astfel de exemplare. Oricum, bine că zvonul nu s-a adeverit – ce vreţi, gura lumii slobodă – şi respectiva herghelie a rămas în ţară.

Tărăşenia este însă alta. Şi anume că o fi rămas ea în Dobrogea, dar în ultimii 18 ani şi pe aici şi prin alte locuri unde se prăsesc cabalinele de rasă a cam bătut vântul. Vântul decimării. Al risipirii tembele a unei zestre genetice cu care nu se puteau lăuda prea mulţi în lume. Şi, dacă filmul acela de cinematecă, realizat peste ocean se numea „Şi cai se împuşcă, nu-i aşa?“, cel rulat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic s-ar putea intitula „Şi caii se înfometează, nu-i aşa?“ – prima serie „Şi cai se cam fură, nu-i aşa?» – a doua serie.

Pentru că asta a păţit şi păţesc, vai, încă, nobilele animale care înaintea oricăror altele sunt, au fost şi vor fi cele mai apropiate de sufletul omului. În pofida afirmaţiilor unui oarecare, conform căruia „caii mănâncă urechile vacilor“ figurat vorbind.

Drept pentru care am primit cu enormă satisfacţie vestea că, obligatoriu, Uniunea Europeană o impune, caii de rasă pe care îi avem – câţi au mai rămas – trebuie să poarte microcipuri – ştiţi, dumneavoastră, chestii din acelea electronice, minuscule – pentru a putea fi identificaţi şi, astfel, să se realizeze monitorizarea, adică urmărirea strictă, a acestora prin satelit.

La mintea cocoşului că în acest mod se va pune capăt oricăror încercări de furt, iar hoţii, care au făcut bani grei prin această îndeletnicire – vor trebui să-şi găsească alt obiect de activitate. Mă gândesc, bunăoară, un exemplu dintre multe altele la demontarea şi înstrăinarea ilicită a şinelor de cale ferată, cum s-a întâmplat mai an în triajul Barboşi, din judeţul Galaţi sau, de ce nu, la deturnarea locomotivelor. Nu de alta, dar şi aceste mijloace de tracţiune au cai. Ce contează dacă sunt cai putere?

Tot poţi să pui de-un oarece business şi să cânţi din toţi bojocii „trenule, maşină mică, eu fur astăzi fără frică, nimenea nu mă opreşte…“ nu prea rimează la ultimul vers dar, vă rog să constataţi, se cam potriveşte.

Gogu Pintenogu’
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 3, 1-15 FEBRUARIE 2008

Vizualizari: 706



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI