Apa şi aerul curat – problema vitală a omenirii

Poate că, dincolo de născocirea omului, Creatorul a norocit pământul cu izvodirea apei şi a aerului.
Nu băgăm de seamă, luaţi de vârtejul vieţii, nu ne dumirim că, fără cele două bogăţii fără seamăn, am fi nu doar mai săraci, ci n-am fi deloc.
Atunci când filozoful francez Malraux a spus că secolul al XXI-lea va fi religios ori nu va fi deloc a avut în vedere, nu încape nicio îndoială, preţuirea cu putere de cult pe care omul e dator mai mult decât oricând să o arate darurilor dumnezeirii sale.

Bobul de grâu poartă într-un colţişor anume al fiinţei sale chipul lui Dumnezeu.
Buna mea, ţărancă crescută în religia pâinii, susţinea chiar că în aceste mici nestemate noi înşine căpătăm dar şi har dumnezeiesc.
Da, aşa va fi fiind, n-am nicio îndoială!
Dar bobul de grâu adună în grăuntele său belşug de aer şi apă.
Fără aceste împliniri, zămislirea lui n-ar fi cu putinţă.
Şi mai apoi.

Când porneşte, în toamnă, pe lungul drum al vieţii către pâinea noastră cea de fiecare zi, doar picătura de apă şi suflul divin al aerului pun în mişcare resorturile sale dumnezeieşti.
În urmă cu tot să fie vreo patru decenii, se întâmpla să mă aflu undeva pe Baikal, în inima Siberiei.

Acolo mi-a povestit un mujic, un rus de plămadă veche, istoria celebrului lac.
20% din rezerva de apă dulce a lumii adastă între maluri de taiga ziua, cea mare, ziua în care oamenii de pretutindeni vor înţelege jocul periculos al poluării.

Altundeva, de data aceasta pe bătrânul continent european, în Olanda, un inginer în ale pescuitului îmi deschidea, nu demult, mintea şi sufletul preţuind apa şi aerul ca pe cea mai de seamă comoară.
Fiindcă nu numai lumea care se vede, ci şi cea ascunsă în adâncuri, tot cu apă şi aer se hrănesc.

Mă întorc deci la mine acasă aici, în România, şi constat pericolul.
Aş zice dezastru, dar mi-e teamă de tenebre, de umbrele răului, aşa că mă opresc la, să-i spun, nevolnicia conaţionalilor mei.

Bătălia lumii pentru apa dulce este de acum o realitate.
Târziul acestei îngrijorări nu trebuie să sperie.
Dar nici cu braţele încrucişate nu trebuie să ne lase.
Fiindcă anotimpurile din urmă, seci şi poluate, ne-au fluturat deja pe dinainte spectrul foamei.
Planeta aleargă călcând pe secoli, dar îşi adaugă, cu fiecare zi, belşug de populaţie.

Hrana a devenit vitală.
Or, hrana înseamnă, înainte de orice, apă şi aer.
A gospodări aceste resurse devine egal cu a fi puternic.
Fiindcă de gloanţe pot muri câteva mii ori sute de mii de oameni.
Din pricina lipsei apei ori otrăvirii aerului va dispărea, nu încape nicio îndoială, însăşi Planeta Pământ.

Va deveni asemenea suratelor ei din univers.
Numai că, nu pot să nu bag de seamă, Dumnezeu cândva a hotărât altcumva.
Chiar să devenim, să fim proprii noştri asasini?
Nu uitaţi aşadar!
(Secolul prin care navigăm va fi religios ori nu va mai fi deloc!)

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu