Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Meserii dispărute

Suntem într-o ceaprazărie, pe Strada Oilor. Singura care a mai rămas, din câteva zeci, în Ploieşti. Dar nici aici, ca să fim sinceri întru totul, nici aici nu se mai fac pălării ca odinioară. Doar câte un pensionar mai vine şi mai comandă câte o şapcă... Cel care se ocupă de confecţionatul şepcilor, gazda noastră, este Constantin Sburătură, un bătrân tenace şi plin de viaţă, pentru cei 85 de ani bătuţi pe muchie.

Omul cu meserie

Îi spun, când vine în întâmpinarea mea, că sunt ziaristă şi vreau să-i scriu povestea. Zâmbeşte trist, dă din cap a îndoială şi zice: „Ce să scrieţi, că nu sunt cineva... Nu am făcut acte de eroism, nu sunt miliardar. Sunt un biet creştin, care munceşte de când se ştie. Am avut dintotdeauna atelierul ăsta aici. Adică de când m-am stabilit, după război, în Ploieşti.“ Dă din cap cu o tristeţe sinceră şi oftează: „Ehei, unde sunt, vorba franţujilor, zăpezile de altădată? Păi, în tinereţea mea era altceva: nu era om să nu vină să cumpere de la mine măcar o pălărie. Pe atunci nu erai în rândul lumii dacă nu umblai cu capul acoperit cu pălărie. Chiar aşa se numea şi firma: «Ceaprazărie».

În vremurile acelea, Constantin Sburătură avea suficiente venituri din munca lui. „Om cu meserie“, cum îi place să se autointituleze, a ajuns să facă pălării într-un târg de dimensiunile Ploieştiului. Nu era puţin lucru! Dar toate astea sunt istorie. Că acum meseria asta nici măcar nu se mai învaţă la şcoală.“

Epoca şepcii

Aşezat între aceste şepci, pentru mulţi dintre noi anoste, continuă să povestească: „Şi epoca pălăriei a trecut. A venit, odată cu regimul comuniştilor, şapca. Nu era tovarăş să nu aibă măcar o duzină de şepci.

O să ziceţi că sunt nostalgic. Dar sunt om bătrân şi pot să spun că atunci eu, unul, trăiam mai bine. Toţi pionierii şi şoimii patriei din Prahova aveau băscuţe de la mine, de la atelier. Nu mai pridideam cu făcutul. Başca matricolele alea cusute, cu număr pe ele... Cunoşteam omul după şapca pe care o purta. Dacă era mai scumpă, dacă era mai ponosită, dacă o ţinea pe o ureche, dacă o trăgea pe ochi, dacă o scotea în faţa cuiva... Sau dacă respectivul purta doar bască. Omul de jos era interesat de aşa ceva. El nu purta niciodată şapcă. Şi nici pălărie.“

Spre fericire

Uşa atelierului se deschide timid. Un bătrânel gârbovit de ani şi viaţă intră încetişor. Trage cu greu după el o sacoşă de plastic, în care se odihnesc o pâine, un ziar, câteva roşii, cinci ouă. Parcă simţind că-l privesc iscoditor, se justifică: „Nu am avut bani de mai multe, că mi s-a îmbolnăvit nevasta şi am tot cumpărat medicamente. Abia să mai pot comanda o şapcă din pensia asta. Ia zi, meştere, cum dai una?“ Constantin Sburătură s-a luminat, de parcă tocmai i se adusese vestea că a câştigat la loterie. Vioi, ca un adolescent la primele întâlniri, aleargă printre rafturi, prezentându-şi marfa.

 „Asta e aşa, asta e altminteri...“ Mai bine de un pătrar de ceas vorbeşte neîncetat despre şepci. Nu ştiam că aceste obiecte pot să fie de atâtea feluri, că în jurul lor se pot ţese atâtea poveşti, că fiecare are propria personalitate. În final, cumpărătorul, şi el un bun cunoscător, s-a hotărât. Au cântărit în balanţă culoarea, materialul, croiala, modelul şi, nu în ultimul rând, preţul. Ceaprazarul s-a pus pe luat măsuri, ignorându-mă cu totul. Nimic nu părea să-l rupă de la o îndeletnicire atât de plăcută. Abia când celălalt a ieşit din atelierul-magazin, mi-a spus: „Acum am de lucru, că nu pot să las omul să aştepte. Şi nu mai sunt ca odinioară, acu’ îmi ia mai mult de o oră jumate să fac o şapcă. Dar iese lucru bun, cu ştaif.“

Pălărierul lui Neica Nimeni

„Nu câştig mult, mi-a mai spus ceaprazarul. Am mai spus asta. Doar cât să trăiesc. Dar ştiţi care e cel mai mare foc al meu, în afară de lipsa de clienţi? Se pierde meseria, dom’le. Nu mai e nimeni s-o ducă mai departe.“

Parcă ar fi un titirez interlocutorul meu. Nu i-ar da nimeni cei 85 de ani pe care îi are. Şi, în timp ce eu mă minunez de viteza cu care se mobilizase, el deja se îndreptase spre vechea maşină de cusut – „o maşină germană, de la 1930, dar îmi fac treaba cu ea“, ca să înceapă comanda. Şi mai apuc să observ, în timp ce ies pe uşa atelierului, cum reuşeşte să bage aţa în acul maşinii, fără să folosească ochelarii...

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23, 1-15 DECEMBRIE 2008

Vizualizari: 1655



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI