Imprimati articolul

Atentat la vigoarea naţiunii

În lucrarea „Creşterea şi folosirea animalelor în timpul Neoliticului mijlociu la Vădastra (România)“, publicată în 1978, marele anatomist acad. prof. dr. Vasile Gheţie arăta că studiul comparativ al oaselor animalelor domestice descoperite la Vădastra şi în alte situri arheologice ale Câmpiilor Dunării de Jos permite câteva concluzii, dintre care citez pe cele mai importante:
• mediul biogeografic al Neoliticului mijlociu (cu peste 7.000 de ani în urmă) era favorabil în egală măsură creşterii animalelor şi agriculturii;

• bovinele, ovinele şi caprinele, care deţineau 80% din şeptel, erau crescute pentru carnea şi laptele lor, cu care se puteau prepara, de asemenea, derivate: pieile serveau confecţionării încălţămintei şi hainelor; din oase se confecţionau diferite unelte şi instrumente, iar din intestinele oilor – corzi la arcuri;

• bovinele au jucat un rol important ca animale de corvoadă folosite în agricultură, în primul rând la arat, noi fiind primii din lume care am utilizat forţa musculară animală în acest scop; producţiile superioare de cereale (mei, orz şi grâu) obţinute în acest mod erau depozitate în gropi arse;

• tracţiunea animală şi agricultura au favorizat viaţa sedentară, cu toate consecinţele sale, permiţând dezvoltarea unei existenţe fără privaţiuni în toată Câmpia Dunării de Jos.
Satele româneşti, din orice zonă ar fi fost ele (din creierul Carpaţilor şi până la Marea cea Mare), nu au putut exista fără această importantă îndeletnicire, creşterea animalelor. Însuşi Constantin Noica, în „Pagini despre sufletul românesc“, a demonstrat, răspunzând la întrebarea: „suflet agrar sau suflet pastoral?“ că: „În ţăranul nostru coexistă azi şi a precumpănit altădată un suflet de tip pastoral. De aici, poate, câteva trăsături pe care alţii nu le înregistrează, iar nouă ne place să le lăsăm amorţite, dar care şi ele, poate mai ales ele, dau măsura sufletului românesc“.

Proteina, la baza alimentaţiei

De când se ştiu, locuitorii satelor noastre, ţăranii, au trăit bine, consumând cu predilecţie proteină animală de cea mai bună calitate. Acest mod de alimentaţie a dat vigoare poporului român, calitate dovedită, mai ales, în confruntările cu invadatorii străini.

Au trecut aproape două milenii până în luna mai a anului 1999 (cu eclipsă de soare, anul declanşării creşterii noastre economice), când am auzit din gura Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea (după ce ne-a sărutat pământul patriei dragi) că Dacia, actuala Românie, era numită Grădina Maicii Domnului încă din primele secole creştine. Relieful variat, ieşirea la mare, bogăţiile solului şi ale subsolului, flora, fauna şi mai ales oamenii deosebit de cucernici, toate au fost plăcute lui Dumnezeu, care i-a dăruit Maicii Fiului Său această grădină neasemuită ca s-o ocrotească!

Oare ar fi existat şi s-ar fi exprimat vreodată geniile din Hobiţa Gorjului, din Ipoteştii sau Dorohoii Botoşanilor

(dintr-un capăt în altul al ţării) fără o alimentaţie adecvată a multor generaţii de înaintaşi? Şi exemple nenumărate putem da chiar în zilele noastre, când se întorc marii sportivi sau echipele de elevi şi de studenţi încărcate de glorie şi de medalii de la concursurile internaţionale.
În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea aveam o animalicultură prosperă şi Principatele Române făceau export cu cai şi boi. Cultura cerealelor era redusă, iar păşunile bogate şi întinse ofereau vitelor o hrană consistentă (G.K. Constantinescu în „Enciclopedia României“ 1939).

Diferiţi călători străini au descris cu entuziasm spectacolul caracteristic al vitelor, care înotau în iarbă. Erau vitele albe locale de stepă, rustice, care dădeau pe atunci rezultate foarte bune. Era epoca pastorală! În mod treptat, însă, aceasta a fost înlocuită de epoca cerealieră.

Din nefericire, în ultimele decenii, creşterea animalelor din ţara noastră cunoaşte un declin îngrijorător, iar ţăranul român o duce din ce în ce mai greu. Şi nu numai ţăranul, ci întreaga naţiune. Dezinteresul pentru animale reprezintă, un furt, un adevărat atentat la vigoarea naţiunii.

Dan CONSTANTINESCU, medic primar veterinar
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2007

֩ Comentarii