De-a „Baba oarba“ la nivel naţional

De la o vreme, românii au un joc nou. Un fel de
„de-a baba oarba“, jucată însă la un plan naţional.

Se cheamă jocul acesta, foarte apreciat de altminteri, chiar şi de autorităţi, „de-a codurile“.

Spui, cum ar fi, galben ori portocaliu sau roşu – mai arareori verde – şi milioane de semeni sunt cu ochii pe cer.

Despre treaba asta mi-a istorisit mai deunăzi un taximetrist bucureştean, până acum vreo zece ani de profesie tractorist.

Brăzda la porţile Bărăganului, şi vară, toamnă, iarnă şi primăvară, n-avea habar sărmanul că păşeşte peste coduri.

Ştiindu-mă ţăran şi pe mine, şi încă unul călit la arşiţele ori viforniţele dobrogene, omul m-a cam luat la refec.

„Păi ce, nu mai eram veri de nu-ţi vedeai umbra săptămâni în şir? Erau!

Şi secetă era!
Şi foamete, şi câte-o brumă de recoltă – da’ nu ne plângeam. Şi ştii dumneata de ce? Fiindcă n-aveam coduri. Acu’, ce s-o mai scărmănăm, zice amicul, ne-am bolinzit de cap cu codurile astea“.

Pe buletin ai cod? Ai!
Ai şi la bancă? Ba cum nu!
Ai cod la stradă, la carnetul de şofer, la primărie, la card…
Numai că, vezi cum e problema!
Roşu, portocaliu, galben… Că verde, ce să mai povestim.
Om informat, fostul mecanizator ialomiţean avea de acum codul în sânge, cum se spunea.

Cum ai mei m-au deprins să învăţ de la tot priceputul, am început şi eu, după povaţa amicului meu să iau seama la coduri.

Păi, cu vremea – cum e vremea!
Se dau coduri, se bagă spaima-n oase adică – după obiceiul românesc – mai bine să nu se potrivească decât să nu le fi deschis eu ochii.

Dar să luăm alt exemplu!
Văd la bănci, spuză, ca ciupercile după ploaie, iau seama cum se azvârle cu banii.
Împrumuturi pentru case, cel mai adesea!
Îl întreb pe un prieten de ce a luat bani pentru casă fiindcă mai are vreo două.

„Să fie acolo, nu strică“ – îmi răspunde el.
„Şi banca, plăteşte?“
„Cât vrei! – Cod verde!“

Mă poartă drumurile deunăzi prin Dâmboviţa.
Un împătimit într-ale animalelor şi-a făcut fermă. Are o sută de vaci olandeze şi şi-ar mai dori încă pe atâtea.

„Şi, ce vă împiedică?“ – mă nedumeresc eu.
„Banca! Nu-mi dă credit!“
De aici nu mai pricep nimic. Pentru pereţi de betoane, înălţaţi să facă umbră pe bătrâneţea nu ştiu cui, se poate!
Pentru animale, ba!

„Şi de ce nu iei pentru una şi faci ce ţi-e nevoie?“, zic.
„Codurile! Nu mă lasă codurile. Fiecare cu rostul lui.“
Un alt ţăran mi se plânge de pârjolul din vara asta. Ce-a fost a fost, numai că nu mai are bani pentru semănat.“
Statul dă ajutoare! – îi explic eu fericit.
Le-o da cui au bani!
Cum adică?
Păi te asiguri, eşti asigurat, iei ceva! Nu, rămâi de izbelişte.
Deci întâi pui tu banii şi abia după aia…
Înţeleg!
Cod roşu!

Şi uite-aşa încep să pricep cum vin lucrurile.
Vremea – cod roşu. Ori portocaliu.
Punga – cod verde.
Vremea – cod galben ori verde.
Punga – cod roşu.

Ca să nu-mi aud vorbe şi să am – cum spunea Moromete – „pe ce să mă bazez“, răsfoiesc ceaslovul unui filosof autodidact şi citesc: „ La noi, la români, a te afla în treabă e un mod de lucru“.
Un important bancher adăuga şi mai apăsat că România e o ţară minunată pentru că e imprevizibilă.

Adică niciodată nu poţi şti ce ţi se va întâmpla – nu peste un an, o lună, o zi – ci, nici măcar peste o oră.
Aşa că, luaţi seama la coduri!

Ca vecina mea de la ţară, care deunăzi, gata s-o pornească spre grădină, mă întreabă, de, ca pe un târgoveţ „Maică, azi e galben ori portocaliu?“
„E miercuri, mamă Saftă. Miercuri!“ – îi aruncă unul mai şugubăţ.
„Şi, portocaliu când e? insistă fără supărare bătrâna. Că mi-a luat ăla micu’ pălăria şi ochelarii de soare, bată-l norocu. Dacă zici că e miercuri, se schimbă treaba!“
Of, fir-ar să fie! Unde eşti, bitule, să mă vezi!

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu