Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Turismul kitsch-ului

Dintr-o acută lipsă de timp şi, de ce să nu recunoaştem, de bani, românul merge acolo unde ştie sigur că e bine. Hotelul e hotel, masa e masă, iar ca obiective de vizitat ştie deja ce există prin zonă. Lipseşte acel spirit de aventură de a merge în locuri noi, necunoscute încă, neexplorate. Prea puţini iubesc aventura, mai ales atunci când eşti poftit să cunoşti „nefirescul“.

De curând am fost în judeţul Galaţi. Nimic spectaculos în partea sudică a Moldovei. Un pic de Dunăre animată de o faleză interesantă, o biserică monument, Sfânta Precista, câteva clădiri remarcabile prin arhitectură şi, după ce dai o tură pe la complexul Grădina botanică – Planetariu – Acvariu, ai cam terminat cu oraşul Galaţi.

Judeţul, în schimb, rezervă unele surprize. Iveşti este, aparent, ca orice altă localitate de pe ruta Tecuci – Galaţi: un sat de câmpie, întins de-a lungul unui drum naţional, cu case una lângă alta, un cămin cultural şi vreo două-trei biserici mai răsărite. Ceva însă ar putea să atragă atenţia spre vechiul târg evreiesc, pe lângă celebrităţile care au copilărit acolo – autoarea „Concertului din muzică de Bach“, Hortensia Papadat-Bengescu, sau Victor Ion Popa,  care i-a adus pe „Take, Ianke şi Cadâr“ din târgul Iveştilor în sălile de teatru. Surprinzător, la Iveşti se poate practica un alt fel de turism, un turism al kitsch-ului.

La nicio aruncătură de băţ de frumoasele şi vechile case tradiţionale evreieşti din centrul comunei s-a ridicat un cartier falnic precum Făt-Frumos din basme, care a crescut într-un an cât restul satului în zece. Pe „Strada ţiganilor“, după cum este ea cunoscută de localnici, rromii şi-au ridicat adevărate palate.

Istoria ţiganilor iveşteni datează de prin anii ’70, când din ordinul tovarăşului Ceauşescu au fost obligaţi să se stabilească într-un loc anume. 20.000 de lei şi un cocoşel de aur, cam atât a „costat“, neoficial bineînţeles, un loc de casă ţigănesc. Iniţial, ei se stabiliseră în satul Buceşti, însă şederea lor aici a fost scurtă. Sătenii au profitat de superstiţiile rromilor şi i-au alungat fără niciun fel de violenţă. Pur şi simplu le-au plasat în case câte o codiţă de iepure – „cioi“ după cum le numesc rromii. A fost de ajuns pentru ca să fugă încotro au văzut cu ochii.

Palatele nu şi le-au ridicat imediat ce s-au aşezat în noul lor cartier. Construcţiile acestea cu două sau trei etaje, cu turnuleţe şi oglinzi pe pereţii exteriori au apărut mai ceva ca faimoasele ciuperci de după ploaie abia după ’89.

În perioada imediat postdecembristă, pe când legile erau mai mult orientative, rromii iveşteni s-au apucat de comerţul cu tablă din Combinatul Siderurgic Galaţi, afacere mai mult decât prosperă, având în vedere că au renunţat la modestele case din „chirpici“ şi au avansat la castele betonate.

Numărul de turnuleţe ale fiecărei case nu era ales întâmplător, ci reprezenta numărul de miliarde deţinute de proprietar. S-au iscat chiar controverse între vecini în privinţa acestor turnuleţe. Cine era bănuit că şi-a făcut mai multe decât trebuia era pus în situaţia de a-şi justifica averea faţă de ceilalţi.

La început, casele aveau în jur de 20 de camere, însă pe parcurs s-a ajuns chiar şi la 30 de încăperi, cu toate că întreaga familie locuieşte în două sau trei camere. Însă dacă mândria o cere, atunci e musai să îi faci pe plac. Şi-au dotat locuinţele cu aparatură electrocasnică de ultimă generaţie, şi-au ocupat garajele cu ultimele modele de limuzine germane, însă nu au renunţat în niciun moment la tradiţiile lor.

Nunta este un adevărat prilej de sărbătoare. Toată strada forfoteşte la un asemenea eveniment marcat de un fast exagerat. Căsătoria nu se face, aşa, la întâmplare. Se duc negocieri dure între familii înainte ca tinerii să facă pasul cel mare. De regulă, bogăţia şi statutul social hotărăsc cine se va căsători cu cine. Fata se cumpără cu bani grei de către familia ginerelui, însă zestrea domnişoarei trebuie să fie pe măsură. Uneori, încă de la naştere se ştie cine cu cine se va căsători.

La anumite sărbători îşi scot afară din case cele mai scumpe podoabe, atârnă de garduri cele mai frumoase covoare, îşi parchează maşinile în faţa porţii, iar ţigăncile îşi etalează cele mai înflorate fuste. Stau afară la poartă şi se mândresc cu avuţia lor. Până la urmă, tot acest cartier musteşte deşertăciune.

Din păcate, cartierul rrom devine mai mult decât o pată de culoare în ansamblul comunei. Kitsch-ul se extinde mai repede decât pot fi restaurate vechile case evreieşti. Istoria micului târg gălăţean riscă să fie acoperită de palate dizgraţioase, roduri ale vanităţii exacerbate a unor parveniţi. Luxul poate impresiona în mod plăcut, însă îmbrăcat în hainele kitsch-ului ar trebui să producă repulsie. Şi totuşi, n-ar strica să vedeţi aşa ceva. Măcar şi pentru a afla până unde poate ajunge grandomania unei gândiri sumare.

Mihuţ NĂSTĂSACHE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.17, 1-15 SEPTEMBRIE 2007

Vizualizari: 668



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI