Imprimati articolul

„Privighetoarea...“

Nu am cunoscut-o pe Maria Lătăreţu. M-am născut după ce această regină a cântecului popular românesc a plecat dintre noi să cânte printre îngeri. Am crescut însă auzindu-i cântecele la radio şi la televizor, iar imaginea ei surâzătoare din aceste înregistrări şi glasul său duios mi-au încântat copilăria. Aşa am prins drag de cântecul popular. Mi-e dragă Privighetoarea Gorjului şi am simţit mereu că ea cânta doar pentru mine! Dar cred că toţi românii care o îndrăgesc au acelaşi sentiment. Maria Lătăreţu a vrăjit generaţii întregi: adulţii sunt nostalgici, iar tinerii sunt dornici de a o descoperi.

Deopotrivă pentru adulţi şi tineri, nora interpretei, Ioana Lătăreţu, care poartă cu mândrie de cinci decenii acest nume şi luptă pentru menţinerea valorii „Măicuţei sale“, pe care a iubit-o până la divinizare, şi documentaristul Dorin Brozbă au făcut posibilă cunoaşterea vieţii şi carierei artistice de excepţie a acestei mari artiste prin apariţia cărţii-document „Maria Lătăreţu, privighetoarea nepereche“.

S-a născut în noiembrie 1911, la Bălceşti - Gorj, într-o familie de ţărani, fiind al 16-lea copil. Tatăl, bun gospodar, considera că adevărata sa avere sunt copiii. Mezina şi-a demonstrat valoarea cântând cu bucurie de pe la 6 ani. La 10 ani, talentul de a improviza măiastru natura înconjurătoare îi era recunoscut şi remunerat de săteni. Prima sursă de inspiraţie a fost munca la câmp, pe care a cunoscut-o de copil. Cântecul păsărilor, florile, pădurea i-au luminat copilăria şi întreaga viaţă, fiindu-i mereu oază de fericire şi de inspiraţie. La 14 ani a plecat desculţă 40 de km pe jos, spre Tg. Jiu, unde a început să cânte alături de fratele violonist, Ioniţă, în taraf. După moartea tatălui, se căsătoreşte la 16 ani cu Tică Lătăreţu, un violonist tânăr şi talentat din Leleşti şi, mergând cu taraful din sat în sat, devine cunoscută.

Prima compoziţie de la 18 ani, „Lung e drumul Gorjului“, a fost cântată de Maria Tănase la New York, rămânând apoi în repertoriul acesteia. În 1935, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu îi deschide drumul spre celebritate, aducând-o la Bucureşti. În 1939 avea deja primul disc Electrecord, colaborări cu Radio-ul şi popularitate, iar în anul următor primele colaborări cu Televiziunea.

Deşi în carieră avea satisfacţii, în viaţa personală, până în 1939, a suferit enorm, îngropându-şi cinci copii. Durerea provocată de moartea fiicei de şase ani s-a transformat într-un „bocet“– doina ei de jale „Lie, ciocârlie“. Dar şirul necazurilor a continuat. Din 1941, soţul, care se afla pe front, a devenit prizonier pentru 8 ani, iar casa din Bucureşti i-a fost bombardată în ’44. Casa construită apoi la Tg. Jiu a fost naţionalizată de comunişti.

În toată această perioadă a cântat prin diverse restaurante pentru a-şi întreţine familia. Până la reîntoarcerea soţului din prizonierat a cules cântece din Gorj şi a compus capodopere pline de optimism şi sensibilitate, care au intrat în patrimoniul folclorului naţional, precum: „Sanie cu zurgălăi“, „Radu mamii, Radule“ şi cântecul lung bătrânesc oltenesc, arhaic, catalogat atunci drept cel mai frumos cântec din lume „Mă uitai spre Răsărit, văzui primăvara viind“.

Din 1949 a devenit prim-solistă a orchestrei „Barbu Lăutaru“ şi s-a remarcat în turneele din ţară şi străinătate, unde a avut un succes enorm prin „dulceaţa glasului şi stilul autentic“. A devenit cap de afiş, fiind numită „crăiasă“, „privighetoare“, „regină“ a cântecului popular românesc.

În 1956, căsătoria unicului fiu rămas în viaţă i-a adus o oază de bucurie în viaţa personală, exprimată în cântecul anume scris pentru acest eveniment „Sub streaşina casei mele“. Nora, „fetiţa mamii“, a devenit fiica de care ea nu a avut parte. Bucuria i-a fost întregită peste doi ani, când a devenit bunica unicului nepoţel.

Distincţia de „artist emerit“ din 1964 i-a recunoscut celebritatea şi îmbogăţirea patrimoniului folcloric naţional prin cele peste 1.000 de piese din repertoriul său. Pentru cele 104 compoziţii personale a devenit membru al „Uniunii Compozitorilor din România“ în 1965.
Spre sfârşitul vieţii, când se afla la vârsta maturităţii depline, a puterii creatoare şi interpretative, moartea soţului, în toamna anului 1971, i-a dat o lovitură cumplită. Astfel, la 27 septembrie 1972, la sfârşitul unui spectacol obositor în Româneşti, judeţul Botoşani, s-a prăbuşit pe scenă. „Sufletul ei mare şi bun ca pâinea caldă“ s-a înălţat în lumea celor drepţi, lăsându-ne testament cântecul ei: „Vă las cântecele mele“.

Cântecele sale în care ne regăsim fiecare dintre noi, au fost preluate cu dragoste de tinerii interpreţi, cărora le-a fost mentor: Maria Ciobanu, Maria Cornescu, Maria Apostol, Ion Dolănescu, Nelu Bălăşoiu şi „copilul ei de suflet“ – Polina Manoilă.

Am redat succint din viaţa şi cariera marii artiste. Cartea, pe care o găsiţi la magazinul Muzica din Bucureşti, conţine şi partituri ale cântecelor sale, premianţii festivalului-concurs „Maria Lătăreţu“ începând din 1979 şi acţiunile celor care au avut grijă ca Maria Lătăreţu să nu fie uitată (construcţia Casei Memoriale la Bălceşti).
Prin această carte, Maria Lătăreţu trăieşte şi renaşte!

Narcisa DOHANOV
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2007

֩ Comentarii