Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Sarea, omul şi timpul (III)
Buzăul – o foarte mare „sărărie“ a ţării

Exploatarea sării în zona Buzăului este, indiscutabil, cu o tradiţie foarte veche. Descoperirile arheologice din jurul masivelor de la Sări, comuna Bisoca, arată urme datând din epoca bronzului, iar în localităţile Clondiru de Sus, Dara, Pietroasele, Ochiul Boului, toate din comuna Pietroasele, s-au găsit urme datând din paleolitic şi până în feudalismul timpuriu.

În zona Buzăului sunt enorme rezerve de sare plasate la suprafaţă şi care nu au fost exploatate niciodată organizat. Exploatarea populară a sării reprezintă forma cea mai veche de valorificare la noi, anterioară exploatării domneşti, înainte chiar de formarea statului feudal, când producţia era în mâna obştilor ţărăneşti.

În această formă (populară), sarea s-a exploatat şi se mai exploatează prin:

• scoaterea bulgărilor de sare din maluri – printr-o simplă îndepărtare a stratului de pământ de la suprafaţă şi folosind unelte comune – târnăcop, cazma, sapă, lopată, mături etc.;
• folosirea apei sărate din „murători“;
• folosirea „apei de leac“ din gurile de „apă de leac“;
• exploatarea prin păşunat a sărăturii.

Datele referitoare la exploatarea sării în zona Buzăului sunt foarte rare şi complet întâmplătoare. Prima ştire o avem din însemnările de călătorie ale lui Francisc Sivori, prieten apropiat şi favorit al domnitorului Petru Cercel (1583-1585). Bucurându-se de favorurile domnului, el a obţinut dreptul de a strânge veniturile din judeţul Buzău „ca vămi, pescării şi ocne“. În mai puţin de doi ani a strâns „cam 40.000 de scuzi“, sumă destul de mare pentru acele vremuri.

La Râmnicu-Sărat şi Saac locuitorii aveau dreptul să taie sare numai pentru trebuinţele casei lor, în schimbul unei mici contribuţii numită „sărării“ sau „sărăritul munţilor“, percepută de „sărari“.

Iată ce spune o condică din 1700 a domnitorului Constantin Brâncoveanu, cunoscut pentru fiscalitatea practicată: „să se scrie sărăritul pre la casele ot sud Râmnic i ot sud Buzău i ot sud Saac, care au obiceiul de dau sărărit, pentru căci sunt ei slobozi de iau sare den munţii accia de sare de acolo.“

O poruncă domnească din 1784 vorbeşte despre paza malurilor cu sare care se făcea de către „oamenii cămăraşilor de ocne“, ca să „nu facă risipă şi să iae sare cu carul sau cu calul, afară numai de cei ce plătesc sărăritul, care sunt ştiuţi, însă şi aceea să aibă voie a lua numai traista, pentru trebuinţei casei lor... să iae de la dânşii mielul hârşic (blana unui miel), caşul şi 6 oca de lână sau câte 5 taleri de la cine nu va avea de acelea“. Iar cine va fi prins furând „sau cu carul sau cu calul“, „vitele toate să le ia de gloabă, iar pe oameni după obiceiu, prin ştirea dumnealor ispravnicilor, să-i trimită la pedeapsa ocnei.“

Un alt document din 17 februarie 1813 precizează că această plată în natură se lua „de la mocanii cei ce sunt cu oile, după obiceiul lor“ – dovedind o stare de lucruri foarte veche. Este clar că în vremurile vechi exploatarea populară a „malurilor de sare“ se făcea numai pentru nevoile proprii ale membrilor obştilor ţărăneşti şi ale păstorilor. Mai târziu, economia în bani şi comerţul fiind în creştere, s-a născut primejdia pentru fiscul domnesc ca acest drept popular de exploatare a sării să fie folosit cu scopuri comerciale şi de aici provin restricţiile amintite mai sus.

Măsurile numeroase luate de domnie nu au împiedicat furtul de sare care este frecvent consemnat de documente, şi anume într-unul din 1831: „vătaful plaiului Pârscov înştiinţa isprăvnicia de Buzău despre atacul dat de locuitorii din plaiul despre Buzău (Bâsca Rosiliei, Beceni, Nehoiaşu, Nehoiu, Valea Boului şi Muscelul) înarmaţi cu topoare şi sape la malul Sării – Înfundata şi despre luarea cu forţă a unei cantităţi mari de sate“.

Extinderea comerţului prin sistemele de prăvălii şi, mai târziu, magazine a redus exploatarea sării din maluri, preferându-se sarea pisată, dat fiind preţul ei destul de scăzut. În vremurile de restrişte (cele două războaie mondiale), când comerţul era tot mai greoi, oamenii s-au întors la vechile metode de scoatere a sării.

Exploatarea populară a sării se practică şi astăzi. Bulgării de sare scoşi cu târnăcopul, toporul sau cazmaua din maluri sunt folosiţi la hrana animalelor sau pregătirea furajelor. „Apa din murători“ este folosită pentru prepararea murăturilor (pătlăgele, varză, fructe) pentru iarnă; pentru prepararea brânzei; pentru săratul cărnii sau pentru prepararea hranei zilnice. În fiecare localitate există reţete precise de folosire a apei sărate în funcţie de salinitate.

„Apa de leac“ care se găseşte în gropile urât mirositoare ce nu scad niciodată are un procent mare de sare, sulf şi oxizi de fier. Efectul ei terapeutic este bine cunoscut şi practicat din vechime. Tratamentul constă în băi cu apă caldă sau rece având efect asupra reumatismului, rănilor deschise, cicatricelor, hemoroizilor, ulceraţiilor.

Condiţiile rudimentare în care se practică băile (în căzi sau butoaie), distanţa mare de localitate a acestor gropi, apoi depărtarea de oraş şi de şosele fac ca folosirea apei de leac să fie puţin cunoscută, iar tratamentul să rămână într-o formă rudimentară.

Problema „sării şi a sărăritului“, printr-o analiză complexă, aruncă o nouă lumină asupra istoriei noastre sociale şi politice.

Dr. Doina CIOBANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2007

Vizualizari: 884



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI