Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Şcoala, pe coji de nucă

Pedeapsă de poveste, statul pe coji de nucă, în genunchi, la colţul ruşinii, dădea speranţă educatorilor şi putere, pe vremuri, în şcoala românească; speranţa că cel tânăr, cu mintea crudă, va şti să se conformeze unor reguli venite din societatea pentru care se pregătea, şi putere, pentru că de la profesor se aşteptau direcţia şi scopul. Teoretic, educatorul le ştia pe toate. Greşit sau nu, pedeapsa era un mijloc de înregimentare. Generaţii întregi au trecut prin asta! A rezultat un popor cuminte, răbdător, taxat de unii ca fiind incapabil de a se opune; ştiţi expresia, „mămăliga nu face bum“!

În satul meu natal am avut şi eu profesori cu talent didactic pe care niciodată nu i-am văzut urlând sau folosind rigla cu trei muchii cu care să ne altoiască şi să ne umfle palmele. N-am uitat-o niciodată pe doamna profesoară de limba română, doamna Gheorghiu, de la care învăţam cum să vorbim româneşte fără să ne dea nota patru, ca o condiţie de învăţare. Chiar şi limba rusă o învăţam cu plăcere datorită profesorului.

La chimie, însă, era dezastru; directorul preda, un fel de a spune, pentru că punea un elev să ne citească lecţia din carte şi noi trebuia să o copiem. Cine nu avea lecţia transpusă în caiet primea muchiile de riglă în palmă. Am dus chimia ca pe o povară mai departe, m-am întâlnit cu aproximativ acelaşi gen de profesori de chimie care ne cereau să învăţăm memorând tabelul lui Mendeleev sau valori chimice multiple.

Cum făceam parte dintr-o societate multilateral dezvoltată, am pierdut timpul cu tot felul de informaţii de îndoctrinare, socialism ştiinţific, economie politică, filozofie axată aproape numai pe materialism dialectic.

Luni de zile am lucrat, practică agricolă i se spunea, la cules de porumb, cartofi, struguri, fructe, stând în dormitoare ca nişte hangare, departe de lumina sfântă a cărţii. Eram copil de la ţară! Atunci ne ducea şcoala, acum îi duc părinţii într-o asemenea activitate, nimeni nu susţine că ar fi educaţională. N-a fost bine! Nu este bine nici acum, sunt aproape 40.000 de abandonuri şcolare, majoritatea în mediul rural, în rândul celor, la un moment dat, 350.000 de copiii săraci.

Cum să nu se lase de şcoală, când cele mai apropiate şcoli de ei, unele dintre ele modernizate după model european şi cu bani europeni, au fost închise?! De asemenea, cum să nu se lase de învăţat copiii ţăranilor care nu şi-au mai găsit raţiunea de a munci în satul sau ţara lor şi au plecat prin străinătate, lăsându-şi odraslele la bunici, la unchi, săraci lipiţi pământului, cu toţii?! Sunt şi profesori cărora le pasă ce se întâmplă cu fiii ţăranilor, cei născuţi şi crescuţi în sat, dar care, ocupaţi cu supravieţuirea, fac prea puţin pentru fiii satului!

În satul cu proprietari de pământ, dar fără bani, fără utilaje agricole, cu pensii ridicole, fără animale în curte, se instalează, încet, încet, disperarea şi lipsa de motivare. Ce profesor s-ar duce într-o asemenea comunitate?! Doar cel care n-ar fi primit nicicând într-o şcoală de calitate(?) sau, atenţie, un misionar. Când aţi văzut, însă, ultima dată un misionar străbătând învăţământul rural? Unul care, pentru a atrage atenţia asupra acestei realităţi, fără să fie în campanie electorală, s-ar putea aşeza pe coji de nuci în numele şcolii rurale! Pedeapsă binemeritată de întreg eşafodajul educaţional din România, rurală sau nu!

Vasilica Ghiţă Ene
LUMEA SATULUI, NR.15, 1-15 AUGUST 2011

Vizualizari: 1098



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI