Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

„Sătulul nu crede la flămând“

Ar putea, acest articol, să fie o scrisoare deschisă către fermieri, dar nu neapărat adresat doar lor. Ar putea, acest articol, să fie adresat politicienilor, industriaşilor, micilor întreprinzători, dar nu neapărat doar lor. Am această nesiguranţă în a nu şti exact cui aş vrea să trimit acest mesaj pentru că vreau să adun ochii tuturor celor care nu-şi fac griji în ceea ce priveşte ziua de mâine şi să-i canalizez spre o direcţie anume. Mă adresez, aşadar, celor care au o pâine pe masă, zilnic, au familia la căldurică, au un bănuţ pus de o parte, au avut şi au parte de ceva mai mult decât ceea ce numim noroc din partea vieţii şi, în general, au acum liniştea de a fi liniştiţi.

Sunt mai mult decât convinsă că aceşti oameni, să zicem iubiţi de soartă, au trecut şi trec, de foarte multe ori, pe lângă câte un sat, pe lângă o localitate uitată de Dumnezeu şi Putere. Eu fac drumuri dese, ca reporter, prin asemenea locuri şi simt că m-am îmbolnăvit de moarte. Satele se aşează, încet, încet, chiar aproape de casele pricopsite ale celor care, în felul acesta, par a se izola de semenii lor, într-o sală de aşteptare a morţii. Stau la coadă să le vină rândul la dispariţie! Nu aşteaptă niciun cuvânt de întoarcere către viu, de la nimeni, căci n-am văzut picior de om la poartă iniţiind vreun gest către trecător.
Am simţit că aşa este după ce, tot mai adesea, mă întorc de la întâlnirile cu fermierii care vorbesc despre soarta pământului cultivat parcă în afara oamenilor pe care îi reprezintă o asemenea activitate.

Fermierii care nu mai seamănă de mult cu cei care au făcut răscoala din 1907 şi care vin din ruralul de vitrină sau de gazetă de perete vorbind o altă limbă pe care, ca să o înţeleagă, cei din sala de aşteptare a morţii ar trebui să apeleze la translatori, care la rândul lor nu cred că ar putea traduce exact ce se întâmplă de s-a rupt satul de copiii lui! Cine este de vină că satul dispare, cu voia noastră, direct în muzeu?! Cine răspunde de această aruncare a satului în uitare şi mizerie?! Cine poartă povara înstrăinării „veşniciei“ de sensul ei?

Răspunsul trebuie că există la cei care au decis să se poarte aşa cu istoria comunităţilor primare din România după ce acestea, pare-se că, „şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul“, dacă judecăm după cum sunt tratate. Trist este că tocmai cei care sunt ceea ce are şi a avut mai bun satul, fermierii lui de astăzi, nu se ridică la statutul de lideri necesari satului românesc ca să nu piară. Ei se mişcă mai mult în lumea oraşului pe care şi-au propus, probabil, să-l uimească şi să-l supună.

M-am tot întrebat unde se duc fermierii la sfârşitul zilei de lucru, în ce lume se retrag ca să-şi refacă forţele?! Parcă ar dispărea după o graniţă aflată între două lumi care nu se zăresc, în mod real, dar care se dovedesc, în luptă, una pe alta. Se îngroaşă pătura celor care nu-l mai cred pe flămând pe care, de altfel, îl trimit în sala de aşteptare a morţii propriilor rădăcini. Nu ştiu în ce an s-a născut proverbul acesta, „sătulul nu crede la flămând“, dar cel care l-a rostit a făcut-o exact înainte de a-şi da duhul!

Vasilica Ghiţă Ene
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2011

Vizualizari: 752



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI