Imprimati articolul

Rapiţa, o cultură ce vine puternic din urmă

Până în toamna anului 2006, rapiţa ocupa în structura culturilor agricole din România un loc simbolic, situat cu mult sub 10% din suprafaţa arabilă totală. Relansarea culturii a început în 2007, când au fost cultivate 360.000 ha. Datorită dezvoltării producţiei de biodiesel, suprafeţele însămânţate cu această specie au crescut în mod considerabil în anii care au urmat, iar perspectiva este şi mai încurajatoare. Rapiţa este o bună premergătoare pentru cultura grâului; prin sistemul său radicular ameliorează structura solului, lasă terenul curat de buruieni, iar cultivarea următoarelor specii în rotaţie se realizează cu economie la erbicidare, fertilizare şi protecţie fitosanitară. În plus, rapiţa este în prezent una dintre cele mai importante specii oleifere, seminţele având un conţinut de 48-52% ulei. În prezent, se cultivă în peste 50 de ţări, pe o suprafaţă ce depăşeşte 25 milioane de hectare, depăşind chiar ca suprafaţă şi producţie cultura de floarea-soarelui.

Hibrizii de rapiţă

În ţara noastră cultura de rapiţă se va extinde şi mai mult, dacă vor fi asiguraţi hibrizi rezistenţi la ger. La ora actuală, în peisajul agriculturii autohtone este întâlnită în special rapiţa de toamnă. Este vorba de hibrizi care asigură, în anii în care cultura nu este afectată de geruri puternice, producţii de până la 3.000 kg/ha, spre deosebire de rapiţa de primăvară, care asigură maximum 1.000 kg/ha. La ora actuală există numeroase varietăţi promovate în cultură de firme cu tradiţie în domeniu. Una dintre acestea este Rustica, care vine cu câţiva hibrizi valoroşi, timpurii şi semitimpurii cu conţinut de ulei de peste 46% şi cu un potenţial de producţie între 3,5 şi 5 tone. Dintre aceştia pot fi enumeraţi: hibridul timpuriu Elvis, care ocupă primul loc în România ca suprafaţă cultivată, cu o fertilitate de 100%; el ramifică chiar de la bază şi are o epocă medie a înfloritului; hibridul timpuriu Elite, unul dintre principalii cultivaţi în estul Europei şi care se pretează pentru toate zonele de cultură a rapiţei din România. Majoritatea hibrizilor cultivaţi în ultima perioadă sunt de tipul „OO“, ceea ce înseamnă că în compoziţia chimică a uleiului aceştia nu conţin acid erucic şi glucozinolaţi.

Rotaţia culturilor

Premergătoarele ideale pentru cultura de rapiţă sunt plantele care eliberează terenul timpuriu, precum mazărea, borceagul de toamnă, orzul şi grâul de toamnă, la fel de indicate fiind şi plantele furajere. După cultura de rapiţă nu este recomandat să se semene floarea-soarelui, soia, fasolea şi tutunul. Pentru că se recoltează devreme, rapiţa, la rândul ei, constituie o bună premergătoare pentru grâul şi orzul de toamnă.

Fertilizarea

Este unul dintre elementele tehnologice cu cel mai mare impact asupra producţiei. În general, rapiţa este o plantă puternic energofagă, care necesită o cantitate mare de substanţe fertilizante. Perioada cea mai importantă pentru a asigura nutriţia rapiţei este în timpul alungirii tulpinii, ce durează în jur de 60 de zile, când este absorbită aproape jumătate din cantitatea totală de elemente nutritive.

Rapiţa este foarte recunoscătoare fertilizării cu azot, care trebuie aplicat fracţionat, toamna şi primăvara. Când doza calculată depăşeşte 100 kg/ha, acesta se împarte în 2-3 aplicări.  La plantele mici, prima doză se aplică înainte sau în momentul reluării vegetaţiei, iar prima doză nu trebuie să depăşească 60 kg/ha. Următoarea aplicare are loc 2-3 săptămâni mai târziu, înainte de faza de muguri florali uniţi, iar ultima înainte de înflorit. La plantele de talie medie se recomandă două aplicări, iar la cele foarte mari, care au absorbit mult azot în timpul iernii, se practică o singură aplicare, în cantităţi mici, când plantele au tulpina de aproximativ 20 cm înălţime.  Fosforul, ca şi potasiul, se aplică de regulă toamna şi au un rol important în formarea rădăcinilor şi în creşterea rezistenţei la ger. Pe solurile bine aprovizionate în toamnă se mai pot administra îngrăşăminte cu fosfor la alungirea tulpinii.

La rapiţă, raportul dintre azot şi sulf trebuie să fie de 1/1. Astfel, tehnologiile din ţările mari producătoare includ fertilizarea cu sulf în doze de 20-30 kg/ha, semnificativ mai mare decât la cereale, unde cantitatea aplicată nu depăşeşte 20 kg/ha. Se poate aplica sub formă de superfosfat simplu toamna, pe orice tip de sol sau pe sub formă de sulfat de amoniu, primăvara, pe solurile cu ph alcalin. Cea mai eficientă metodă de a corecta carenţele generate de lipsa microelementelor o reprezintă îngrăşămintele foliare. Acestea nu pot însă suplini lipsa fertilizării cu macrolemente primare – azot, fosfor, potasiu – şi macroelemente secundare – magneziu, calciu şi sulf. În condiţii de stres, îngrăşămintele foliare pot suplini nevoia de cantităţi reduse de macroelemente mai bine decât o fac îngrăşămintele chimice aplicate pe sol.

Drd. ing. Constantin FERARU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 16, 16-31 AUGUST 2010

֩ Comentarii