Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Preşedintele Traian Băsescu prefigurează

Emisiunea Iarba verde de acasă a sărbătorit cea de 500-a aniversare, adică de 500 de ori vi s-au adresat personalităţi din domeniile economiei, muzicii, artei noastre populare, oameni simpli, artişti, interpreţi de frunte ai cântecului nostru popular, şi toţi cu mesajul să nu uităm că suntem români. Invitatul acestei ediţii jubiliare este unul cu totul special: Preşedintele României, domnul Traian Băsescu.

Marinarul din podgoria Murfatlar

G.V.: M-aş bucura să acceptaţi ideea că întâmplarea face să fim din aceeaşi aşezare: Basarabi. Murfatlarul, cu alte cuvinte. Vă mai amintiţi satul copilăriei dumneavoastră?

T.B.: Recunosc că destul de puţin, pentru că noi locuiam la barăcile Brigăzii de Tancuri. În ‘51, când m-am născut, tata era ofiţer la Brigada de Tancuri Basarabi. O unitate militară cunoscută, unde a fost coleg şi cu fostul ministru al apărării, Milea. Ei au fost prima promoţie de ofiţeri ai Republicii, cum spuneau. Aici s-au construit barăci destinate ofiţerilor şi familiilor lor, care erau oarecum izolate de sat. Partea pe care mi-o aduc aminte mai mult decât cea de până la şapte ani este reprezentată de momentul plecării din Basarabi, zona dinspre Siminoc, unde locuiau rudele mamei mele şi bunicii.

G.V.: Am trăit câţiva ani de zile în mijlocul podgoriei Murfatlarului. M-am întrebat de multe ori, gândindu-mă la dumneavoastră, de ce v-aţi ales profesia de marinar?

T.B.: Am stat mult la Constanţa. Aveam rude în Constanţa. Orice dobrogean are în suflet marea, într-un fel sau altul şi, deşi am terminat liceul la Bacău, opţiunea a fost să revin la malul mării şi am dat examen de admitere la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“, la Facultatea de Navigaţie.

Comandantul celei mai mari nave româneşti

G.V.: Da, şi nu aţi fost un absolvent oarecare. Iau drept mărturie pentru ceea ce spun faptul că aţi ajuns comandant de navă şi aţi condus – dacă nu greşesc – una dintre cele mai mari nave româneşti.

T.B.: Am condus cea mai mare navă a ţării, o navă de 306 metri lungime, 160 mii de tone capacitate de transport. Un gigant.

G.V.: Cum e când te vezi mai-marele unei astfel de nave, mai ales când stăpân în jurul tău rămâne totuşi marea sau apele oceanului?

T.B.: Riscurile cele mai mari vin de pe navă şi nu din afară, chiar dacă şi din afară ai surprize extraordinare, dar o asemenea navă, care transportă ţiţei, este mult mai periculoasă când e goală, pentru că atunci rămân gazele de sondă în tancuri. O astfel de navă face faţă furtunii, dar mai pot apărea şi alte riscuri: să iei foc, să fii în zonă de bombardament şi să îţi dai seama că nu mai ai nicio şansă dacă nava este lovită, fie de o rachetă, fie de o bombă. Am trecut prin realităţile acestea. Poate şi din acest motiv uneori zâmbesc când văd valurile de vorbe ale politicienilor, pentru că nu se pot compara cu valurile de 16 metri din Atlantic, când zici că se prăvale pe tine un munte de apă.

De la conducerea navei, la conducerea ţării

G.V.: Seamănă, domnule preşedinte, viaţa de pe navă, raportul între comandant şi cei care execută ordinele, cu ceea ce vi s-a întâmplat mai târziu, pentru că aţi ajuns din comandant de navă comandantul unei ţări, care e ceva puţin mai mare decât o navă...?

T.B.: Da, aşa este. În primul rând aş pleca de la ceea ce am spus şi în Parlament, este cea mai mare onoare pe care o poate avea vreun român – aceea de a fi preşedintele ţării lui. Nimic nu se poate compara cu asta din punctul de vedere al respectului, al onoarei care ţi se face să fii preşedintele României. Ca preşedinte însă nu poţi acţiona ca un comandant de navă.

Democraţia are alte principii. Acum n-aş vrea să înţelegeţi că la bordul navelor sau în şcoala Marinei Române se crează dictatori, dar acestea sunt regulile marinei civile. Asta am vrut să vă spun, că nu se pot compara. Eu am fost un comandant sever, însă niciodată absurd. Aveam doar doi ani de experienţă când am preluat nava Biruinţa, a treia navă din seria celor de 160.000 de tone. Compania avea o mare problemă să găsească echipaj pentru cea de-a treia navă, după ce primele două – Independenţa şi Unirea – se scufundaseră. Eu comandam atunci nava Crişana de 85.000 de tone. Un singur om nu a mers din echipajul pe care-l aveam pe Crişana, restul, tot echipajul, s-a mutat pe Biruinţa.  În România se putea face mai mult

G.V.: Vedeţi? Lucrurile se repetă. Şi românii au zis: mergem cu dumneavoastră... Au zis-o şi la început, au zis-o şi la referendum, ceea ce, trebuie să recunoaştem, a demonstrat ceva. Se pune întrebarea acum: dumneavoastră sunteţi mulţumit de ce aţi făcut pentru ei, pentru echipajul acesta mare cât o ţară?

T.B.: De 22 de milioane... Aşa cum spuneam, n-aş vrea să se creadă că mă consider comandantul ţării, sunt preşedinte, cu mult mai puţină putere decât un comandant. Eu însumi nu sunt entuziasmat. Sunt convins că se puteau face mai multe. România nu mai este cea din 2004, indiscutabil.

Şi vă aduc aminte doar că în 2007 am intrat în Uniunea Europeană, chestiune care a fost imperativă ca mandat pentru mine în 2004. S-a introdus cota de 16%, pensia minimă, a crescut salariul mediu brut de la 818 lei la 1.901 lei în iulie. Pensiile au crescut şi ele consistent, nivelul de sărăcie s-a redus de la 4,1 milioane în decembrie 2004 la 1,2 milioane de săraci în 2009. Deci, România s-a schimbat, dar sunt convins că se putea face şi mai mult.
Statul a ajuns o povară

G.V.: Ce vă imputaţi, în primul rând?

T.B: Sunt mai multe lucruri pe care mi le imput, dar cred că mai bine aş vorbi despre rateu. Rateul a fost în perioada 2007-2008, doi ani pe care i-am pierdut în reforma statului ca urmare a relaţiei preşedinte-premier, care practic a făcut ca eu să nu mai am instrumentele, guvernul fiind unul dintre aceste instrumente, să declanşez procesele de modernizare a ţării, neavând o relaţie optimă cu prim-ministrul. Deci perioada 2007-2008 a fost o întârziere în reformarea statului. Acolo s-a pierdut. Ceea ce Guvernul Boc face acum, defrişarea agenţiilor – reducerea lor ca număr – Legea unică a salarizării, Legea educaţiei, trebuiau făcute din 2007-2008.

Cele trei legi nu înseamnă încă reforma dusă până la capăt. Mai sunt multe de făcut pentru ca statul să se reformeze, să nu mai fie o povară. Dle Verman, prin dimensiunile lui, statul a ajuns o povară. Deci producem ca să ţinem în funcţiune statul, cu mulţi funcţionari dezinteresaţi, cu birocraţie. Trebuie amputată birocraţia. Este ceva în neregulă cu agricultura noastră

G.V.: Fac ce fac şi mă gândesc la sat, mă gândesc că împreună am plecat dintr-un sat. Cum vedeţi situaţia, în primul rând a agriculturii în acest moment? Am aici chiar o revistă, Lumea satului, unde v-am văzut prezent în Insula Mare a Brăilei. Am simţit în ultima perioadă că aţi încercat să vă orientaţi către acest sector care, deşi foarte important, a fost neglijat o perioadă.

T.B.: Aşa este, am încercat să mă apropii de agricultură. Dle Verman, eu nu am considerat că trebuie să intervin până când nu am primit toate semnalele din zona agriculturii. Semnalul ferm a fost: faceţi o comisie, vrem un diagnostic şi soluţii pe termen lung. Am considerat că e momentul să intervin şi din alt motiv: au început să intre către agricultori subvenţiile europene. Deci avem un suport financiar adiţional faţă de efortul bugetului.

Dar, lucrul cel mai important care m-a determinat să dau mai multă atenţie agriculturii a fost legat de cifrele statistice, care îmi arată că România, o ţară care poate furniza producţie agricolă pentru hrănirea a 80 milioane de oameni, deci de patru ori mai mult decât populaţia noastră, importă 70% din alimente. Atunci mi-am dat seama că ceva este în neregulă în agricultura noastră.

Industrializarea, soluţia de revigorare a satului

T.B.: Discutând cu specialiştii, am înţeles câteva lucruri elementare. Irigaţiile sunt fundamentale, în mod deosebit pentru zona de sud. Este nevoie apoi de un sistem de depozitare-distribuţie a legumelor produse de micii fermieri, pentru că altfel vor continua să stea pe marginea drumului şi nu vor ajunge nici pepenii, nici roşiile, nici vinetele, practic nimic de la ţăranul român în hypermarketuri, pentru că un hypermarket nu cumpără de pe marginea drumului.

Cel mai important lucru este acela de a construi în mediul rural întreprinderi mici şi mijlocii pentru procesarea şi valorificarea producţiei. Acestea trebuie să existe acolo unde se realizează producţia. Fie că sunt linii de procesat carne de porc, de vită, sau linii de panificaţie, de procesat lapte, trebuie să le dirijăm în mediul rural. Este soluţia pentru ca satul să se revigoreze.  Industrializarea satului înseamnă locuri de muncă pentru generaţia tânără de la ţară, taxe şi profit care rămân tot în mediul rural. Deci aceste lucruri mi se par de o urgenţă indiscutabilă.

O comisie demnă de tot respectul

G.V.: La propunerea agricultorilor şi din iniţiativa pe care aţi avut-o, a fost înfiinţată o comisie care trebuie să elaboreze un proiect-program...

T.B.: Obiectivul acestei comisii este să stabilească o strategie pe termen lung pentru agricultură şi vă rog să mă credeţi că avem o comisie demnă de tot respectul. Sunt academicieni, profesori universitari, fermieri, producători, procesatori, aleşi de ei ca fiind cei mai reprezentativi.

Obiectivul este ca, în maximum 9-10 luni, să avem o strategie pe termen lung pentru agricultură şi industrie alimentară. De asemenea, până la sfârşitul anului vor da o listă de priorităţi, unde să ducem banii pentru agricultură pentru anul viitor. Deci este un obiectiv tactic, să nu aşteptăm până când termină tot studiul, ci să ne spună pentru la anul care sunt priorităţile.

G.V.: Ca o concluzie putem spune aşa: fii optimist, că vom trăi cu adevărat bine, odată şi-odată?

T.B.: Categoric da, dar este o urare pe care noi între noi trebuie să ne-o facem tot timpul: „Să trăiţi bine!“.

Tuturor le spun să fie convinşi că programele europene, finanţările europene vor îmbunătăţi viaţa satului; banii de pe programele regionale, de asemenea, vor îmbunătăţi infrastructura satului. Şi trebuie să vă spun că eu constat, mergând în ţară, că satul românesc se schimbă şi se va schimba tot mai mult în bine. Dacă vom reuşi să mutăm măcar o parte sau să înfiinţăm măcar o parte din industria de procesare a alimentelor, acolo la sat, mediul rural va deveni solid, modern şi oamenii or să trăiască mult mai bine.

Gheorghe Verman
REVISTA LUMEA SATULUI NR.19, 1-15 OCTOMBRIE 2009

Vizualizari: 638



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI