Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Povestea Micului Trianon

Doamne, câte comori arhitecturale ascunde satul românesc! Câte dintre acestea sunt ruină şi câte mai supravieţuiesc? Povestea Micului Trianon este pe cât de tristă, pe atât de adevărată.

După unii comună, după alţii oraş – sau, cum ar spune românul, nici în căruţă, nici în teleguţă – localitatea Floreşti din judeţul Prahova adăposteşte – încă! – în incinta sa o minune arhitectonică de palat. Este vorba, şi vreau să cred că tot românul a auzit, despre Micul Trianon. Imobil de o inestimabilă valoare istorică şi culturală, a fost lăsat generaţiilor, din care facem parte şi noi, de neamul măreţ al Cantacuzinilor.

Din păcate, aşa cum – şi-mi vine să zic: fir-ar să fie, limbaj pentru care rog să fiu scuzată – se tot întâmplă, noi nu ştim, nu vrem sau nu putem să ne păstrăm comorile. Să ne ţinem în bună stare rădăcinile. Să ne amintim cum trebuie de cei de dinaintea noastră. Micul Trianon este azi în paragină. O ruină. O relicvă. O epavă. Timpul a stricat o parte, oamenii alta. Şi, de parcă n-ar fi suficient, mai vin şi vacile localnicilor să-şi umple ugerele cu lapte printre zidurile palatului, a cărui construcţie a fost inspirată după Marele şi Micul Trianon de la Versailles!

Palatul Nababului

Am fost, mai ales prin prisma meseriei, de multe ori la Floreşti. Şi, cu şi fără treabă, mi-am făcut drum pe la palat. Poate pentru că ţin să mă cutremur încă o dată de soarta – deplorabilă, jalnică de-a binelea – a acestui edificiu. Şi de neimplicarea autorităţilor locale şi judeţene. Şi de nesimţirea – e cel mai potrivit cuvânt – Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Ce pompoasă denumire are! Dar palatul Nababului se sfârtecă după ajutor şi niciun ministru dintre cei care şi-au fâţâit corpul prin fruntea numitului minister nu a găsit cu cale să găsească o soluţie!

Minunea de palat – ce a mai rămas din el – pare un mort viu. Nici bun de îngropăciune nu e, căci suflă încă, nici să pleznească de sănătate nu se poate spune... Vulturul cu două capete, care ţine crucea imperială în cioc – blazonul Cantacuzinilor – pare să vegheze încă, de pe zid, aşa turtit cum e, destinul nemaipomenit al Micului Trianon.

Când a hotărât să facă, la rugămintea fiicei Alice, un palat precum cel de la Versailles, Gheorghe Grigore Cantacuzino nu s-a gândit nicio clipă că el va ajunge raiul hoţilor nepăsării... A tocmit meşteri de la Paris.

A adus materiale de excepţie şi, după proiectul arhitectului Ioan Berindey, s-a început construcţia. Alice ar fi dorit ca palatul să aibă 365 de camere, o grămadă de saloane şi săli de bal, apeducte, un parc imens, unde să călărească şi să-şi primească oaspeţii şi Nababul n-a stat pe gânduri.

Construcţia a început în 1911 şi, doi ani mai târziu, era aproape gata de dat la cheie, cum ar spune azi constructorii noştri. Numai că, din păcate, Nababul a murit şi palatul nu a mai fost niciodată terminat de finisat pe interior. Zice-se, din lipsă de bani.

Niciunul dintre urmaşii Cantacuzinului nu avea averea acestuia. Dar şi de interes. Nimeni nu s-a mutat în posibila reşedinţă ca să locuiască ori, măcar, să vină din când în când. Măreţul palat a fost astfel, de la ridicarea sa, condamnat la singurătate.

Degradarea grandorii

Numai cine n-a vrut n-a furat ceva de la palatul Nababului. Nemţii, prin războaie, cât sunt ei de nemţi, au furat tabla de cupru care se găsea pe acoperiş şi sobele unicat de teracotă din încăperi. Ruşilor le-au plăcut coloanele şi, pe principiul „ce-am găsit, al meu să fie”, le-au luat. Localnicii au pus mâna pe ce-au putut, la întâmplare: cărămizi, piatră, grinzi, lemn, oglinzi, mobilier, din palat şi din grădină.

Din ele şi-au încropit propriile case şi acareturi. Aşa că, se poate spune fără urmă de tăgadă, că la Floreşti multe case sunt de sorginte nobilă... Au mai venit peste copia edificiului francez şi două cutremure, cel din 1940 şi cel din 1977, şi au muşcat şi ele din măreţia şi grandoarea palatului.

Când mirificele clădiri au fost transformate în centru de dresaj pentru câinii armatei ori ai poliţiei, zidurile au fost scormonite de-a binelea şi luată cărămidă din ele pentru coteţele patrupedelor.

De soi câinii ăştia, dacă şi-au băgat coada lor dresată taman printre acareturile Nababului! Şi, pentru că palatul continua să rămână în picioare, chiar aşa schingiuit, într-o parte a acestuia a fost înfiinţat un sanatoriu TBC. De fapt, în felul acesta i s-a semnat pe vecie condamnarea la degradare.

La moarte lentă, dar sigură. Şi să vrea vreun investitor să pună mâna pe locul acela şi pe ce-a mai rămas din fastuoasa construcţie, nu se încumetă din pricina sanatoriului. Practic, e infestat în zonă totul: pereţii, iarba, pământul, plantele. Tot! Tot! Şi, atenţie, la biserica din Floreşti se intră pe la sanatoriu.

Mai mult, parcul, de aproape 150 de hectare la facerea sa, dacă tot avea iarbă grasă şi bună, s-a transformat în islaz comunal. Adică vacile localnicilor pasc printre arbori de eucalipt şi tisă, printre rododendroni şi liliac african... Şi, ca să vorbim deschis de provocare de stricăciuni, şi cei care s-au dus să toarne filme sau videoclipuri la Floreşti au făcut prăpăd.

Unul a mai sfârtecat un perete, că aşa era scenariul, altul a mai retezat o grindă, ca să dea mai bine, altul a mai mâzgălit ceva, ca să fie în ton cu muzica sau filmul. Iar beţivii satului – ca să fie tabloul desăvârşit – unde credeţi că beau mai abitir? Parol, tot la umbra Micului Trianon.

Cine să restaureze Micul Trianon?

Deşarte speranţe ca Micul Trianon să redevină ce a fost! Nici Nicolae Ceauşescu nu s-a băgat să facă ceva, deşi îi plăceau zona şi palatul şi voia să facă parc de interes naţional. Nici autorităţile locale şi judeţene nu se încumetă, din pricina fondurilor care lipsesc. Nici ministerul care ar trebui să-i poarte grija edificiului de patrimoniu nu mişcă nimic.

Nici investitorii atraşi de frumuseţea peisajului şi a ceea ce mai dăinuieşte din măreţul palat nu sunt dispuşi să piardă bani pentru restaurare. Şi nici aşa-zisa descendentă a Cantacuzinilor, Ioana Maria, care are, dacă mai trăieşte, cum susţin avocaţii ei, 102 ani, nu are şanse, financiar vorbind, să repună palatul pe picioare. Şi atunci? Mai lăsăm, în stilu-ne caracteristic, să moară, puţin câte puţin, istoria neamului?

Francezii, cu Micul şi Marele lor Trianon, se mândresc. Le pun în valoare. Le apreciază. Le arată şi străinilor. Noi... Vai de noi şi de cei care se fâţâie pe la conducere! Nu aude nimeni cum hăuie de disperare palatul Nababului? Nu vede nimeni că se stinge fără lumânare? Da, şi clădirile, ca şi oamenii, mor. Se duc în neant. Se sting. Dar suntem vinovaţi, noi, cei de azi, că ele sucombă atât de îngrozitor...

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.6, 16-31 MARTIE 2009

Vizualizari: 2174



֩ Comentarii

 
֠ 1.     Razvan -- (17-June-2010 )
Cate fotografii cu starea actuala a Micului Trianon: http://fotoexp.wordpress.com/2010/06/17/nababul-nu-era-acasa/

Răspunsurile la întrebarile dumneavoastră le puteţi găsi în revista tiparită. Abonaţi-vă acum la Lumea Satului şi veţi avea gratuit suplimentul Agro-Business. Detalii aici

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI