Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Piaţa agricolă – la noi şi în lume

Dacă continuăm aşa, devenim aut-sideri pe piaţa uleiului

Cu numai patru ani în urmă, România, cu o producţie de 1,5 milioane tone, era socotită al treilea producător de floarea-soarelui din Europa. La vremea respectivă ocupam un loc onorabil în catalogul producătorilor mondiali, nu atât prin nivelele productive, cât prin aportul ştiinţific adus la creşterea performanţelor biologice ale acestei culturi.

Guvernanţilor de astăzi, care se fac că au uitat, le reamintim că, la începutul anilor ’70, academicianul Viorel Vrânceanu, împreună cu echipa sa formidabilă de cercetători, a creat primul hibrid de floarea-soarelui din lume. Din această realizare cultivatorii lumii aveau să se „înfrupte“ aproape două decenii.

De atunci şi până acum, cercetarea ştiinţifică avea să bată pasul pe loc, nu şi cultivatorii, care în anul de referinţă 2003 au însămânţat 1,2 milioane de hectare, realizare care la vremea respectivă ne situa pe locul şapte în topul cultivatorilor mondiali. Fapt este că, în anii 2006-2007, România producea mai mult de jumătate din cantitatea de floarea-soarelui, realizată la un loc de ţările Europei de Est.

Declinul şi cauzele lui

Cu riscul de a-i supăra, vinovaţii principali ai declinului din ultimii trei ani şi cu deosebire din 2007 sunt procesatorii. Cultivatorii îi acuză de practici aflate în afara regulilor ce ordonează piaţa agroalimentară. În toamna anului 2007, preţul plătit cultivatorilor a fost în medie de 0,80 lei/kg, în timp ce litrul de ulei se vindea în magazine sau la tarabă cu 7-8 lei. Diferenţa este enormă, dacă avem în vedere că, în condiţiile cele mai proaste, un litru de ulei se obţine din cel mult trei kilograme de seminţe.

Consecinţe imediate

Din motive mai ales de ordin economic, producătorii au redus brusc suprafeţele cultivate, acestea scăzând, în primăvara anului 2007, la 805.200 hectare. Producţia totală nu putea fi alta decât pe măsura diminuării suprafeţei cultivate: 519.000 tone. Este drept, a fost şi anul de secetă cruntă. La acest nivel de producţie, România a ieşit practic de pe piaţa exportatorilor de seminţe de floarea-soarelui, inclusiv de ulei. Iar acest recul avea să aibă loc exact într-o conjunctură extrem de formidabilă pe piaţa produselor oleaginoase.

Ultimele cotaţii pentru seminţele de floarea-soarelui indică un nivel de 255 euro/tonă, respectiv 1 leu/kg, cam cât oferă şi fabricile noastre. Diferenţele mari sunt însă în ceea ce priveşte cotaţiile la ulei: 810 euro/tonă, ceea ce înseamnă doar jumătate din preţul de vânzare cu amănuntul al uleiului pe piaţa românească. Altfel spus, procesatorii şi-au schimbat strategia în sensul unei îmbunătăţiri a relaţiilor cu producătorii pe seama consumatorilor.

Nu este de mirare, în condiţiile în care producţia de ulei a României se află la mâna companiilor străine, aflate mai ales în goana după profit imediat. Desigur, suntem într-o economice de piaţă în care statul nu are cum să intervină direct. Dar ar putea s-o facă indirect, prin găsirea unor debuşee de piaţă pentru cultivatori şi găsirea unor surse de import foarte convenabile. Important este ca România să nu-şi slăbească poziţia pe piaţa cultivatorilor de floarea-soarelui. Ar fi un mare păcat ca fermierii să se orienteze spre alte culturi mai uşor de cultivat şi cu eficienţă sigură.

Tendinţe pe piaţa mondială

Datele statistice indică limpede că, de-a lungul anilor, diferenţa de preţ dintre uleiul vândut la bursă şi preţul materiei prime, cel puţin în cazul florii-soarelui, era cu ceva mai mult decât dublă. Asta în condiţiile în care, în ultimii ani, cererea foarte puternică pentru uleiul de floarea-soarelui a dus la unele distorsiuni. Fapt este că, la această dată, la bursele europene, raportul de preţ între uleiul şi seminţele de floarea-soarelui este de 2,2/1. Asta în timp ce, în România, raportul este de 6/1. Românii produc cea mai ieftină sămânţă de floarea-soarelui din Europa şi consumă cel mai scump ulei din lume. Este prima mare distorsiune.

O alta ţine de faptul că faimoşii hibrizi româneşti cedează pas cu pas în faţa celor străini, inclusiv a celor aduşi din ţările vecine, care odinioară importau de la noi. Asta n-ar fi o nenorocire prea mare, dacă ei ar ajunge pe mâna unor cultivatori care aplică tehnologii intensive de cultivare. Dar, aruncându-ţi privirea spre unele lanuri, ai impresia că plantele provin de la soiuri sălbatice.

Ar fi mare păcat să credem acest lucru, întrucât hibrizii străini experimentaţi şi cultivaţi în România aparţin ultimelor generaţii în ceea ce priveşte valoarea biologică. Spunând acestea, se poate trage şi o primă concluzie privind şansa României pe piaţa internaţională a uleiurilor vegetale.

Lucrurile stau altfel la nivel mondial. Previziunile privind evoluţia producţiei plantelor oleaginoase sunt mai optimiste ca oricând. Pe piaţa mondială s-a ajuns la un echilibru al pieţei atât în ceea ce priveşte raportul între cultivatori şi procesatori, cât şi între aceştia din urmă şi consumatori. Echilibrul are în vedere atât asigurarea consumului aflat în creştere, cât şi preţul pe întreaga filieră a pieţei.

Alternative posibile

Consumul alimentar al pieţei europene însumează între 13 şi 14 milioane tone uleiuri vegetale, din care cel de soia, floarea-soarelui şi rapiţă reprezintă aproximativ 60%. În faţa cultivatorilor, mai ales a celor din România, se deschide însă o altă şansă: aceea a culturilor oleaginoase destinate deţinerii biodieselului.

Din acest punct de vedere, rapiţa pare a fi cultura cea mai ademenitoare. Pare, pentru că nu este foarte sigur dacă va fi aşa. Extinderea exagerată a acestei culturi implică unele riscuri tehnologice şi biologice mai puţin luate în considerare la noi, dar foarte periculoase. Oricum, plantele oleaginoase vor avea de confruntat concurenţa altor plante mai sigure şi poate şi mai eficiente în ceea ce priveşte producerea biomasei.

Revenirea la normalitate: este sau nu posibilă?

Specialiştii apreciază că, într-o structură optimă a culturilor, suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui nu ar trebui să depăşească 800.000 hectare. La un randament normal, aceasta ar însemna o producţie totală de cel puţin 1,8 milioane tone. Adică chiar peste nivelul maxim atins în cel mai productiv an agricol. Opţiunea pentru această suprafaţă are o fundamentare agrotehnică, economică şi socială. Chiar dacă uleiul de floarea-soarelui importat ar putea fi mai ieftin acum, în următorii ani uleiul autohton va avea preţ bun, ca să nu vorbim de subprodusul acestuia – şroturile.

Într-un scenariu de reabilitare a producţiei de floarea-soarelui, un rol important revine procesatorilor. Ei trebuie să înţeleagă că, fără integrarea activităţii, fără implicarea lor în realizarea producţiei, există riscul ca pe termen mediu să devină primele victime ale retragerii cultivatorilor de pe piaţă. Mărturisim că nu dispunem de date concrete privind activitatea organizaţiei interprofesionale din acest domeniu. Dacă cumva ea se află sub influenţa unor indivizi care ne sfătuiesc să consultăm cotaţiile de pe bursele internaţionale, atunci şansele redresării sunt minime.

Ceea ce putem spune este că, în anul de referinţă, suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui nu a depăşit 841.000 hectare, iar producţia raportată se situează la 1,2 milioane de tone. Nu dispunem de date cu privire la modul de valorificare a recoltei din 2008. Dacă am avea aceste cifre, atunci am fi în măsură să aproximăm aproape cu exactitate cât din producţia raportată este şi reală. Pentru că, în ceea ce priveşte exportul, livrările par totuşi nesemnificative.

Date de referinţă

• Suprafaţa cultivată la nivel mondial cu plante oleaginoase a crescut de la 174 mil. hectare în 1994, la aproape 218 mil. hectare în 2008.

• În 2008, producţia de oleaginoase a depăşit 420 mil. tone, cu 173 mil. net mai mult decât în urmă cu 14 ani.

• Exporturile de seminţe oleaginoase au crescut de la 41 mil. tone în 1994, la peste 94 mil. tone în 2008.

• Consumul mondial de seminţe oleaginoase este de aproape 350 mil. tone, cu 90 mil. tone mai mic decât producţia realizată.

• Producţia mondială de ulei, în anul de piaţă 2008/2009, este estimată la 134 mil. tone.

• O creştere puternică a înregistrat consumul de uleiuri vegetale, care aproape că s-a dublat în ultimii 14 ani: de la 69 mil. tone în 1994, la 131 mil. tone în 2008.

• Cele mai mari ţări exportatoare de uleiuri vegetale sunt: Indonezia şi Malaezia, cu câte 16, respectiv 15 mil. tone ulei de palmier, Argentina – 7,4 mil. tone, Brazilia – 2,5 mil. tone, Ucraina, Canada şi SUA, cu câte 1,6-1,3 mi. tone.

• Există şi alte debuşee pentru desfacerea produselor oleaginoase dar, din păcate, pieţele respective sunt puţin solvabile. În jurul nostru, piaţa uleiurilor comestibile este suprasaturată.

I POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2009

Vizualizari: 2823



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI