Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Parepa sau destinul „fecioarei“

Despre Mănăstirea Parepa, în rânduiala reală a lucrurilor, nu poţi vorbi fără să te gândeşti ori să o pomeneşti pe Maria Petre, cunoscută, cât a trăit şi după aceea sub numele, dat de localnici şi pelerini, de „Fecioara de la Parepa“. De altfel, Maria Petre îşi doarme somnul cel lung (ori veghează!) chiar în biserica pe care a început s-o construiască, la porunca Domnului. O biserică începută în 1946, întreruptă în 1948, reluată după 1990, cu banii strânşi de „Fecioară“, şi continuată, la dimensiunile de astăzi, prin stăruinţa slujitorilor mănăstirii.

Pe Maria Petre am cunoscut-o în 1995, la sfârşitul anului. A ieşit în pragul căsuţei sale şi, când a auzit ce doresc, şi-a cerut iertare că nu mă poate primi, fiindcă nu se simte bine. Am plecat, recunosc, vag întristată. Când am deschis poarta să ies, aud că mă strigă şi-mi spune: „Hai, vino!“. Am stat de vorbă vreo două ore în mica sa odăiţă. Se vedea că este bolnavă, dar pesemne că a ştiut de unde să găsească putere. Toată încăperea era luminată.

Nu ştiu de unde venea lumina, poate de la icoane, poate din credinţa imposibil de descris în cuvinte a „Fecioarei“… I-am ascultat minunata poveste, o şi vedeam deja fetiţă, în genunchi, pe malul lacului, învăluită de norul alb, de unde-i vorbea Dumnezeu. Am ieşit în grădină şi mi-a arătat fântâna, troiţa şi biserica. Pe toate acestea i-a spus chipul divin din nor să le construiască, la 29 august 1935, spre seară, o zi în care, întâmplător sau nu, calendarul ortodox consem­nează Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul.

Maria Petre a împlinit voia Domnului

Când povestea despre minunile care i-au schimbat viaţa, Maria Petre, un chip obişnuit de femeie muncită de la ţară, se însufleţea într-un fel anume, iar ochii… Rar am văzut bucuria strălucind astfel în ochii unui om! Era totuşi îngrijorată că nu a pus acoperişul pe biserică. Atât îşi dorea, să mai trăiască doar cât să vadă biserica zidită complet, să împlinească voia Domnului. La plecare, mi-a spus să revin „când o da colţul ierbii, să stăm de vorbă mai mult“. Şi n-a fost să mai fie! „Fecioara de la Parepa“ a plecat la 5 iunie 1996.

Articolul acela a fost ultimul în care Maria Petre şi-a depănat povestea specialei sale existenţe. La înmormântare, peste 3.000 de oameni au venit s-o conducă şi să vadă minunea de pe urmă, o cruce argintie pe un cer absolut albastru. Chiar şi cei mai puţin credincioşi au îngenuncheat şi au întins mâinile spre cer. Dar Maria Petre nu şi-a împlinit visul de a vedea biserica terminată. Sau poate că făcuse ceea ce trebuia, s-o urce până sub acoperiş.

Mai este nevoie de multă stăruinţă

Mănăstirea „Sfânta Treime“ de la Parepa a fost înfiinţată prin ordin patriarhal mult mai târziu, la 3 martie 2003. Înainte şi după, cu o strădanie egală cu a Mariei Petre, puţinii prieteni ai „Fecioarei“ şi slujitori ai mănăstirii au făcut şi ei minuni: au construit chiliile măicuţelor, au terminat biserica mare, au îmbrăcat troiţa într-o bisericuţă, unde se ţin majoritatea slujbelor, au împrejmuit curtea şi au făcut din ea o frumuseţe. Dar stăruinţa este departe de a se încheia; mai este nevoie de bani pentru pictura interioară şi exterioară.

La Parepa vin şi acum pelerini din toată ţara, mulţi fiind dintre cei care au fost ajutaţi de Maria Petre, să se reculeagă la specialele slujbe şi glăsuiri ale părintelui Agaton şi să se roage la mormântul „Fecioarei“. Întotdeauna găseşti pe cineva îngenuncheat şi lăcrimând la cripa unde odihneşte Maria Petre.

De strajă la marginea satului

Mănăstirea, ridicată în locul unde Dumnezeu I s-a arătat „Fecioarei“, la 200 sau 300 metri de casa unde a trăit Maria Petre, parcă ar străjui satul Parepa. Pur şi simplu izbucneşte miraculos din întinderea prăfuită a câmpului pe un tăpşan şi el curios desenat în relieful plat! Un rând de sălcii se-apleacă peste apele lacului, iar de-acolo, oriunde ai privi, spre apă sau sus, spre biserică, nu poţi decât să te laşi dominat de credinţă, bunătate, frumuseţe şi respect pentru ceea ce poate face omul întors spre Dumnezeu.

Maria Petre a trăit ca orice alt localnic din Parepa. Pe timpul comunismului a lucrat la CAP ca oricare altă persoană. Nimeni nu a scutit-o de obligativitatea îndeplinirii normelor de la CAP şi nici ea nu a pretins vreodată să fie absolvită de corvoadă. Dar la poarta „Fecioarei“ veneau oameni de pretutindeni, să-i ajute. Şi-i ajuta, de vreme ce se întorceau mereu după alt sprijin. De refuzat, aşa mi-a mărturisit, i-a refuzat doar pe cei care nu veneau cu gândul curat.

Cum îi cunoştea înainte de a deschide gura? „Îi simţeam. Nu ştiu cum, dar vedeam în inima lor.“

Povestea Mariei Petre, aşa cum am auzit-o din gura sa: „Aveam 12 ani. M-am dus la joacă spre seară, pe malul lacului. Lacul nu se întindea cum îl vezi azi. S-a extins mai încoace. Mi s-a făcut sete şi m-am dus acasă să beau apă. După ce am coborât «măluşteiul» (expresie care denumeşte tăpşanul pe care este azi biserica), colea, unde-i fântâna, m-a învăluit un nor alb. N-am ştiut ce este.

Ţin minte şi acum teama care m-a cuprins. Ce ştiam eu atunci, eram un copil! Dar în mijlocul norului l-am văzut pe Dumnezeu. Un chip de-o frumuseţe cum nu credeam că poate exista. Şi a început să-mi vorbească, avea o voce atât de blândă… Mi-a zis să nu mă tem, că El este Domnul şi că a venit să le spun oamenilor că, pe locul acesta, trebuie să săpăm o fântână, să ridicăm o troiţă şi o biserică. Mi-a mai spus să le transmit să fie mai buni şi să se roage.

Când a plecat am văzut că se adunase multă lume lângă mine, bătrânii satului şi preotul înţelegând că se petrecuse o minune după răspunsurile mele. Ei mă auzeau ce vorbesc, dar ce spunea Domnul nostru numai eu auzeam. Şi doar mie mi S-a arătat. Pe ei i-a lăsat să vadă numai cei trei porumbei albi care au apărut din senin şi m-au însoţit până acasă, plutind în zbor deasupra capului meu. De atunci eu ştiu că aceasta mi-a fost menirea pe pământ, să trăiesc în curăţenie, să mă rog pentru oameni, să-i ajut cum pot şi să construiesc biserica.“

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 20, 16-31 OCTOMBRIE 2011

Vizualizari: 1419



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI