Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

„Nicio graniţă nu e veşnică“, spune moş Ion Efrem din Basarabia

L-am întâlnit în preajma Muzeului Unirii. Cineva îi oferise un scaun şi el se odihnea înainte de a pleca spre casă. Îl cheamă Ion Efrem (foto), are 90 de ani şi este din satul basarabean Măgurele.

Din 1990 vine în fiecare an la hramul Cuvioasei Parascheva. N-a avut bani pentru autobuz – „am o pensie de mi-e ruşine să vorbesc“, dar oameni cu suflet l-au luat şi a ajuns din nou la Iaşi. „Sunt bucuros că m-am putut închina la Sfânta care îi ocroteşte pe toţi moldovenii şi nu ţine cont de graniţă.“

Vorbeşte într-o frumoasă limbă românească, are o memorie de invidiat şi este o adevărată cronică vie a vieţii românilor din stânga Prutului. A făcut doi ani de front în Regimentul 7 Antiaeriană, iar 23 august l-a prins apărând aeroportul Otopeni. Asemenea multor soldaţi originari din Basarabia, a fost preluat de sovietici. A izbutit să fugă, a ajuns în satul lui şi primul lucru pe care l-a văzut a fost biserica veche din lemn arzând mocnit şi icoanele pângărite de „eliberatori“.

Aflând că e pe lista celor care urmau să fie deportaţi în Siberia, s-a înrolat în armata sovietică, a ajuns în preajma Berlinului şi s-a întors în satul natal în 1946. Era, îşi aminteşte moş Ion, în timpul secetei. Oamenii, dar mai ales copiii şi bătrânii, mureau pe capete. A intrat în colhoz înscriindu-se cu cinci hectare de teren din cele 12 pe care le moştenise. Celelalte au fost preluate ca şi cum ar fi fost ale nimănui. Cum „nacialnicii“ (activiştii) ruşi erau peste tot, iar cei fără căpătâi din sat le erau ajutoare, oamenii se fereau să vorbească. Deportarea în ţinuturile îngheţate ale Siberiei îi pândea pe toţi cei care ar fi îndrăznit să deschidă gura.

Cu mâna tremurândă scoate din sacoşa de plastic foi de hârtie în care sunt înscrise 64 de nume, multe ale neamurilor interlocutorului meu. Sunt familii, unele cu 5-6 copii, trimise într-o noapte în necunoscut. Câţi au ajuns acolo în Siberia, câţi au supravieţuit nu se ştie. Doar şase familii au revenit după 1960 în „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească“.

După 1989, cei înmormântaţi în pământul îngheţat din regiunea Tomsk, ca şi cei puţini reîntorşi au fost reabilitaţi prin hotărâri judecătoreşti pentru vina de a fi „culaci“ (chiaburi). Şi moş Ion îşi aminteşte de o familie de bătrâni pe care îi chema Ciubuc, care erau „culaci“, pentru că aveau 40 de oi.

Martor peste timp

Viaţa a continuat şi Ion Efrem a fost martor şi participant la toate evenimentele care s-au succedat începând cu lupta pentru independenţă. A fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale, a plâns când a îmbrăţişat românii la Podul de Flori şi zice: „Am crezut că mă nasc din nou când am putut călca pe malul drept al Prutului.“

A reuşit să construiască o biserică nouă după ani de nevoinţă şi acum vrea să ridice un monument în memoria celor căzuţi în războaie, dar şi a celor care şi-au pierdut viaţa în gulagurile staliniste pentru că, zice moş Ion, şi ei merită aceeaşi cinstire.

Urmăreşte atent şi participă la viaţa politică. „Numai aşa îi putem alunga pe comunişti şi pe Voronin. Din păcate, cei care ar trebui să fie ca degetele de la o mână se ceartă între ei şi nu e bine. Politica antiromânească a avut efect, de aceea de fiecare dată când stau de vorbă cu cei tineri le spun mereu: noi şi românii suntem acelaşi neam, avem aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă, aceeaşi istorie. Ne desparte doar graniţa, care nu e veşnică.“

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2011

Vizualizari: 502



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI