Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva
     

Imprimati articolul

Navetiste în Edenul dintre ape

„O singură dată m-am speriat, când eram într-o şalupă veche. Şi ştiţi de ce? Pentru că eram într-un spaţiu închis. Era furtună. Valurile erau atât de mari încât au acoperit parbrizul. Nu se ştia unde se mergea. Puteam să şi cad în Dunăre, nu era problemă. Câte trânte n-am luat eu pe Dunărea îngheţată... Mare lucru! Mie îmi place şi iarna să trec Dunărea. Nu suntem ca ăia cu drobul de sare. Dacă ţi-e scris să mori înecat, mori şi cu o cană de apă“ – Monica Tudor

„Pentru ceea ce facem probabil că cineva acolo sus ne iubeşte şi are grijă de noi“ – Angelica Pestrea

Pojghiţa azurie a fluviului stă să se despice sub povara celor două năluci din noapte. O angoasă irepresibilă le sugrumă cadenţa paşilor. „Nu mai râde! Mergi mai departe, altfel se crapă gheaţa şi cădem în Dunăre“, vociferează iritată una dintre ele. Instinctiv, raţiunea mână spre mal resorturile aproape inerte ale celeilalte. După un sfert de ceas suspendat între două lumi, cele două calcă izbăvitoarea limbă de pământ. „Suntem cura­joase“, decretează mângâindu-şi vanitatea prima. „Ba nu, replică tăios cea de-a doua, suntem doar inconştiente…“

Jimbo, lotca şi directoarea

Sufla băltăreţul când vechea lotcă arsă a lui Jimbo „ancora“ pe malul Dunării, la Frecăţei, în judeţul Brăila. Cu aerul său de vagabond simpatic, bărbatul între două vârste dăduse cu greu gata cursa cu-n singur client la „bord“. Bine afumat, dar c-un admirabil simţ al snoavei, omul bălţii îşi ademenea cei trei privitori de pe malul jilav c-o „teleportare dus-întors“. Angelica Pestrea, directoarea şcolii din Frecăţei, îl priveşte distrată. Ştie că Jimbo îi va fi curând „comandor“, cum îi place lui să-şi spună, dar nu se teme. De fapt, n-o mai sperie nimic din ceea ce ar însemna pentru mulţi prozaica şi ingrata traversare a bătrânului fluviu.

De cinci lei andrenalină

Scena crud veridică a traversării Dunării cu barca între Frecăţei (judeţul Brăila) şi Peceneaga (judeţul Tulcea) are ca protagoniste două cadre didactice dintr-o Românie a secolului XXI: Angelica Pestrea şi Monica Tudor. Zilnic, cele două trec Dunărea fie cu barca pe la Titcov fie, mai rar, cu bacul pe la Ostrov contra sumei de 5 lei. Drumul de acasă, din Pece­neaga, până la şcoala din Frecăţei, durează 40 de minute, traversarea nefiind lipsită de pericole, mai ales iarna. 

„Când e pod de gheaţă, soţul meu merge cu mine la Dunăre şi mă petrece cu privirea până ajung pe celălalt mal, la Frecăţei. Îmi spune că el n-ar face asta pentru nimic în lume, dar mie nu mi se pare ceva neobişnuit. Şi să ştiţi că şi fiicei mele îi place să treacă Dunărea cu barca. Mă moşteneşte“, mărturiseşte cu o stranie jovialitate Angelica Pestrea, profe­soară de limba română, aflată de 11 ani „pe ape“, dintre care 9 către şcoala Titcov şi 2 către cea „de centru“, din Frecăţei, unde deţine în prezent funcţia de director.

Colega ei de… aventură cotidiană, Monica Tudor, are 56 de ani, între care 27 de navetă între Peceneaga şi Frecăţei. Venită prin repartiţie în Insula Mare a Brăilei în anul 1978, după absolvirea Facultăţii de Geografie-Geologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Monica Tudor vede în trecerea cu barca injecţia zilnică de adrenalină. „De loc sunt din Maramureş, iar când am venit prima dată în Insulă era ca-n vestul sălbatic şi nu visam decât să plec după ce-mi luam definitivatul. S-a întâmplat să mă mărit, iar bărbatul meu, de fel din Peceneaga, mi-a spus că el nu pleacă de la Dunăre. Acum ar vrea el, dar nu mai plec eu. E o vorbă că cine bea apă din Dunăre, la Dunăre rămâne“, a punctat cu savoare profesoara de geografie a şcolii din Frecăţei.

Legământul cu Frecăţei

Deşi ambele au avut ori încă au şansa de a se transfera la şcoala din Peceneaga şi de a scăpa astfel de repetabila navetă, o forţă mai puternică le împinge invariabil spre Frecăţei. „Ne-au şi rugat să mergem la Peceneaga. De fapt, Catedra de geografie este liberă şi acum, dar n-are niciun farmec să mă transfer“, a precizat Monica Tudor. La fel ca şi colega sa, directoarea Angelica Pestrea vrea, nici mai mult nici mai puţin, să se pensioneze din postura de cadru didactic al şcolii din Frecăţei.

„Fiind titulară, îmi era nece­sar doar un simplu dosar de transfer. Acum 2 ani s-a eliberat la şcoala din Peceneaga un post, dar am ales să rămân aici. Îmi place colectivul, îmi place şcoala, îmi plac copiii. Am foarte multe motive să rămân aici şi, cinstit, cred că aparţin locului. Nu e vorba de sporul de zonă, care aici e de doar 20%, iar la Peceneaga de 12 %. Nici salariul nu este motivant“.

Şcoala, ca o familie

Şcoala cu Clasele I-VIII din Frecăţei are 150 de elevi, alţi 50 studiind la cele două structuri cu clasele I-IV de la Titcov şi Agaua. Cu un colectiv didactic care se apleacă cu migală profesorală asupra unor copii văduviţi de multe dintre binefacerile lumii civilizate, şcoala se laudă cu un procent de promovabilitate de 100% la examenul de capacitate de anul acesta. „Ne chinuim să creăm o lume asemănătoare celei de la oraş, să nu fie impactul prea mare când ajung în acel mediu. Anul acesta, de 1 iunie, am mers două zile la mare, la 2 Mai. Nu vă spun cum s-au comportat! Erau copii care nu ştiau să tragă apa sau care au făcut 4-5 duşuri pe zi pentru că li se părea nu ştiu cum“, s-a confesat Angelica Pestrea.

Post-scriptum

În ziua descinderii noastre în mirabila Insulă a Brăilei l-am surprins pe primarul Ioan Popa acţionând cu satisfacţie pompa cişmelei din faţa şcolii din Frecăţei. La o oră distanţă, când la Titcov avea să se inaugureze un mic parc de joacă în prezenţa unui ditamai activ de partid, aveam să înţeleg şi raţiunea acelui gest: doar de două zile frecăţenii aveau apă „pe ţeavă“.

Camelia MOISE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 20, 16-31 OCTOMBRIE 2011

Vizualizari: 911



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI