Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Locul în care viaţa se întrepătrunde cu pieirea

O întindere nesfârşită de nisip şi doar o linie infinită în care pământul şi cerul se contopesc. Soarele pârjoleşte totul în jur, iar micile vieţuitoare ale deşertului se arată preţ de o clipă, pentru a reveni imediat în ascunzătorile lor răcoroase. Pentru cei rătăciţi în acest ţinut arid, salvarea pare imposibilă. Dar prin vălul de căldură ce se pogoară asupra dunelor de nisip, distorsionându-le imaginea, undeva la orizont se ridică un templu impresionant de lespezi. Departe de a reprezenta imaginea serafică a oazelor de apă din deşert, aici este un loc în care răcoarea şi lumina plăcută a soarelui se întrepătrund, colorând în nuanţe nemaiîntâlnite râurile de lavă secate.

Ultimul bastion de cremene al Saharei

În inima celui mai mare deşert din lume, Sahara, se înalţă o adevărată fortăreaţă de stâncă. Imaginea ei impozantă pare să fie o închipuire ce s-a întrupat din nisipul saharian fierbinte, dar este cât se poate de aievea. Munţii uriaşi de stâncă din inima Saharei reprezintă ultimul bastion al masivului Ahaggar, iar suprafaţa pe care se întind este aproape egală cu cea a Franţei.

Deşi dimensiunile lui sunt impresionante, prin definiţia ştiinţifică acesta nu este un lanţ muntos aşa cum este adesea numit, specialiştii în domeniu clasificându-l ca fiind un podiş granitic înalt. Între cremenele masivului peisajele se succed uşor, dând frâu liber imaginaţiei. Calcarul modelat cu  migală de vremuri ni se înfăţişează sub forme neobişnuite.

Străjuit de lespezi sculptate, masivul Ahaggar se dezvăluie fie asemeni unor turnuri greu de cucerit, înalte de aproape 3.000 de metri, fie sub forma unor regiuni întinse unde granitul acoperit cu o pătură de bazalt, groasă de 180 de metri, s-a crăpat lăsând impresia unei cicatrici uriaşe a pământului.
Deşi imaginea lui este feerică, masivul Ahaggar nu este un loc în care viaţa să prindă rădăcini. Terenul ostil dominat de prezenţa rocilor vulcanice, dar mai ales de lipsa apei, nu a permis vegetaţiei să se dezvolte, puţine fiind plantele care au pulsat viaţa printre lespezile dure. Pentru cei care au scăpat teferi din cuptorul uriaş al Saharei, umbra stâncilor din Ahaggar a fost o binecuvântare divină.

Chiar şi pentru nomazii deşerturilor, obişnuiţi cu vitregia acestor tărâmuri fierbinţi, masivul reprezintă un loc de popas. Deşi ploile cad rar peste munţii de calcar de aici, atunci când acest lucru se întâmplă, apa scursă printre crevase formează adevărate oaze.

Legendele misterioşilor tuaregi

Tuaregii, o populaţie nomadă ce până în secolul al XIX-lea stăpânea aproape tot deşertul, vin aici pentru a se răcori după lunga lor călătorie prin marea de nisip fierbinte şi pentru a-şi adăpa cămilele.
Viaţa acestor oameni misterioşi este la fel de fascinantă precum templul de cremene unde adesea poposesc. Poveştile lor se întrepătrund cu cele despre tărâmul aproape ireal al masivului Ahaggar şi au dat naştere legendei despre Atlantida.

În romanul cu acelaşi nume, scriitorul Pierre Benoît povesteşte despre un castel ascuns între turnurile de calcar ale ţinutului Ahaggar, în care îşi ducea viaţa o regină pe cât de exotică pe atât de frumoasă. Potrivit scrierii, la picioarele castelanei Antinea cădeau mulţi dintre soldaţi francezi seduşi de ea. Fermecaţi de frumuseţea ei, tinerii bărbaţii îi cădeau în mreje, neştiind că astfel îşi semnau sentinţa la moarte.

Legendele legate de această femeie misterioasă au fost întărite şi de o descoperire a arheologilor, care au găsit mormântul unei femei îngropate cu onoruri demne de o regină şi de o pictură rupestră unde era reprezentată o femeie ai cărei sâni goi erau pictaţi în alb.

Dacă legenda are vreun miez de adevăr nu se ştie. Fantezia fiecăruia poate contura sau, dimpotrivă, poate şterge chipul acestei regine nemiloase a Ahaggarului.

Un vulcan în care vegetaţia a luat locul magmei

În nordul Tanzaniei, din Africa, viaţa s-a agăţat necontenit de un loc în care pământul a fost măcinat de zgura fierbinte a unui vulcan. Craterul Ngorongoro, al şaselea ca dimensiuni în lume, având aproape 18 km în diametru, poate fi asemuit prin culorile atât de vii unui paradis sălbatic, în care speranţa şi-a predat cea mai importantă lecţie. De pe buza acestui crater uriaş, privirea îţi poate juca feste. Ascuns în spatele unor văluri de ceaţă lăptoasă, craterul refuză parcă să îţi dezvăluie vederii bogăţia de vegetaţie, de floră şi faună pe care o adăposteşte. Dar, dincolo de limitele pe care vederea ochiului uman le are, se desfăşoară spectacolul incredibil al vieţii, în cele mai diferite forme.

Istoria acestui crater aflat în partea estică a Marelui Rift, ce străbate Africa din Mozambic până în Siria, este una presărată de evenimente foarte grave. Prin fâşiile de pământ supuse vreme de milioane de ani presiunilor din interiorul pământului, au ieşit limbi roşiatice de lavă amestecată cu foc. Platoul Craterelor reprezintă o regiune în care au răbufnit mai mulţi vulcani, unul dintre aceştia fiind şi Ngorongo, care a erupt ultima oară acum aproape trei milioane de ani. Nimeni nu ar fi crezut că pe acest tărâm de foc viaţa se va putea împlini. Odată cu ultima erupţie, vârful lui înalt de două ori mai mult decât acum s-a prăbuşit.

În palmele craterului vieţuiesc mii de animale

Întins pe o suprafaţă de 260 de km², fundul craterului Ngorongo reprezintă căminul a miilor de zebre şi antilope gnu. Spre cerul îndepărtat se înalţă la fel de multe stoluri roz. Sunt graţioasele păsări flamingo. Frumuseţea de basm a acestui ţinut este însă completată şi de importanţa lui pentru oamenii de ştiinţă. Acest crater reprezintă una dintre cele mai mari regiuni definite prin varietatea faunei sălbatice.

Studiile făcute aici au relevat că pe meleagurile vulcanului stins trăiesc nici mai mult nici mai puţin decât 30.000 de specii de animale, dintre care 50 de specii de mamifere şi 200 de specii de păsări. Aici pot fi admirate de la cele mai firave exemplare, cum sunt delicatele antilope gnu şi impala, până la impunătorii rinoceri, hipopotami, lei sau elefanţi. Spre deosebire de vieţuitoarele din alte zone, cele care trăiesc aici nu sunt nevoite să migreze şi asta pentru că aici nu le lipseşte aproape nimic.

Doar câteva dintre animalele mai îndrăzneţe părăsesc acest cămin primitor pentru a migra în timpul sezonului secetos. Dar, chiar şi în această perioadă în care apa se bucură de mai multă preţuire, animalele sunt ferite de pericolul însetării. Mânate de instinctul supravieţuirii, acestea se duc pentru a se adăpa la mlaştina Munge. O altă sursă de apă este şi râul Lonyokie, care alimentează lacul principal Magadi. Viaţa tihnită pe care o duc animalele de aici vă poate crea, totuşi, o imagine ireală. În acest paradis pământesc viaţa şi pieirea se întrepătrund zi de zi prin ritualurile pe care animalele le împlinesc în fiecare clipă.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23 (100) 1-15 DECEMBRIE 2009

Vizualizari: 614



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI