Învăţăcei la lecţia de economie capitalistă

Un virtuos economist din lumea finanţelor de peste ocean susţinea, mai zilele trecute, şi cu dreptate cred eu, cum că cea mai teribilă armă a vremii în care trăim sunt banii.
Invenţie necesară, dar diabolică în esenţa ei – nu spun românii despre bani că sunt ochii diavolului? – banii joacă astăzi rolul celor mai de neînchipuit maşini de tortură şi, până la urmă, de nimicire în masă a naţiunii întregi.
Monstruoasa divizare

Lumea ca lume, e uşor de observat, s-a divizat în bogaţi şi săraci.
Îi poţi număra pe degete pe primii şi nu mai încape planeta puzderia de proletari de toate felurile.

O statistică recentă demonstrează cu limbajul sec al cifrelor cum că mai puţin de 20% dintre semenii noştri au în proprietate absolută peste 80% din resursele financiare ale mapamondului.

Aşadar, uşor de bănuit, banii nu mai sunt astăzi ceea ce au fost meniţi să fie, un simplu mijloc de schimb, ci, întâi de toate, puternica, invincibila armă de torturat pământenii.
Recesiunea pe care o traversăm – iată, PIB-ul României s-a contractat doar în trei luni cu 6,5% – este, realităţile o demonstrează, rezultatul firesc al unor inginerii bancare menite să pună în sensul dorit de nababi ordinea ori, poate mai degrabă, noua ordine geopolitică a lumii.

Câştigă cel mai puternic ori, mai exact, cel fără scrupule.
Nicio diferenţă între epoca lui Al Capone şi terorismul modern, deghizat cel mai adesea, în graba cu care ucigaşii financiari întind mâna celor foarte mulţi aflaţi în nevoie.
Lecţia aceasta de economie a capitalismului rebel am învăţat-o, vă mai ziceam parcă, din concluziile unor oameni dedicaţi istoriei financiare a lumii moderne.

Fiindcă iată, un concetăţean de-al nostru, americanizat de voie ori, mai degrabă, de nevoie, recent laureat al prestigiosului premiu Pulitzer, răsfoieşte pagină cu pagină cronica conflictelor belicoase din lumea secolului al XXI-lea.
Concluzia?

Izvorul atrocităţilor, dincolo de propagandistică, sunt banii.
Bani mulţi şi dobândiţi cu iuţeala fulgerului.
A trăsnetelor rachetelor ce zguduie din ţâţâni bătrâna planetă Pământ.
Precum zâmbetul lui Iuda
Dar, hai să ne întoarcem şi la noi!
Aici, la noi acasă!

Mirarea ce cuprinde propagandismul politic, cum că agricultura românească este una cu pământul, e comparabilă cu zâmbetul lui Iuda.
Fiindcă „băieţii deştepţi“ ştiu prea bine ce mină de aur zace în brazda reavănă a plugarului român.

Ştiu, dar rămân complice cu hoţii de valori de pe te miri unde.
„E mai ieftin importul!“ susţin ei, precupeţii noştri, şi vorba devine faptă.
70% din ceea ce mâncăm reprezintă osul de ros zvârlit de cei cu bani din lumea largă.
Avem soia, avem sfeclă-de-zahăr, avem legume, avem carne, avem fructe şi vinuri.
Adică, am putea avea.

Numai că, printr-o negociere genială pusă la punct, trebuie, suntem nevoiţi să importăm.
Şi ce se cumpără se plăteşte.
Astfel şi aşa puţinii bani pe care-i are, dar mai ales pe care îi împrumută România, fac degrabă cale întoarsă în visteriile celor cu bani.
Adică celor deştepţi.

Fiindcă, altă vorbă românească cu tâlc: sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte!
Şi dacă lucrurile s-ar opri aici...

Numai că, prin iarăşi mai mult decât perfecţionate tehnici, subvenţiile europene întârzie cu anii; bugetul agriculturii este golit frecvent precum o pungă ajunsă deja goală; nu mai sunt îngrăşăminte, nu vor funcţiona irigaţiile, seminţele, ca şi ştiinţa agricolă românească, sunt vânturate în cele patru puncte cardinale.

Între timp aflăm că am pretinde Uniunii Europene un comisar cu grija agriculturii.
Stau, mă întreb şi vă întreb: a cui agricultură?

֩ Comentarii

֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu