Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Întâmplări adevărate cu urşii carpatini

Crăciunul ne bate la fereastră. Este vremea poveştilor frumoase, a blândeţii şi a iubirii. M-am gândit multă vreme cum să vă înseninez frunţile şi am ales să depănăm împreună o poveste, care, deşi începe foarte trist, are un final frumos, liniştit, care subliniază înţelegerea, responsabilitatea şi dăruirea unor oameni deosebiţi.

Personajele principale sunt nişte animale sălbatice, pline de măreţie, de impozanţă, dar care au căzut pradă răutăţii şi ignoranţei umane. Este greu de crezut, dar de multe ori regele codrilor seculari, ursul, pare să rătăcească drumul sălbatic al munţilor către cuştile pensiunilor turistice sau ale restaurantelor pentru a stârni amuzamentul turiştilor. Din fericire, pentru aceste animale speranţa s-a întruchipat într-o doamnă care de zece ani ani pledează pentru libertatea lor. Este vorba despre Cristina Lapiş, preşedinta asociaţiei Milioane de Prieteni şi fondatoarea rezervaţiei de urşi de la Zărneşti.

Ce este mai periculoasă: ferocitatea umană sau a urşilor înflămânziţi?

Firul poveştii începe în urmă cu zece ani, când Societatea Mondială de Protecţie a Animalelor din Londra avea să descopere cazurile dramatice ale unor urşi ţinuţi captivi în jurul Braşovului în condiţii greu de închipuit. Scenariul pregătit pentru aceştia era unul care îi dezgolea de orice urmă de umanitate pe „stăpânii“ lor. Schingiuiţi pentru a se supune voinţei oamenilor, imaginea exemplarelor înlănţuite era menită să determine turiştii înşelaţi de relaţia armonioasă dintre om şi ursul îmblânzit să îi răsplătească pe cei dintâi.

Situaţia lor nu a rămas fără rezonanţă, iar Societatea Mondială de Protecţie a Animalelor a găsit în doamna Lapiş un om de încredere, care prin forţe proprii avea să înceapă o luptă cruntă cu cei care au îndrăznit să răpească libertatea acestor animale.

Sprijinul a venit din partea londonezilor

În mod surprinzător, mai îngrijoraţi pentru viaţa urşilor au fost reprezentanţii WSPA care au hotărât să finanţeze proiectul de înfiinţare a unei rezervaţii unde aceştia să poată trăi în semicaptivitate până la sfârşitul zilelor. Costurile de întreţinere sunt asigurate din aceeaşi sursă londoneză. Respectul pe care aceşti oameni îl au faţă de urşi poate veni şi din faptul că în multe ţări ultimele exemplare au căzut deja răpuse de gloanţele vânătorilor.

Profunda înţelegere de care englezii au dat dovadă ar trebui să fie pilduitoare pentru noi şi ar trebui să marcheze începutul unui respect cuvenit pe care îl datorăm animalelor sălbatice.
Primii paşi în acest sens au fost deja făcuţi. După o perioadă de căutări febrile, în 2005, doamna preşedintă a reuşit să găsească un teren pe care putea fi înfiinţată rezervaţia. Reprezentaţii primăriei Zărneşti au hotărât să o ajute prin a-i pune la dispoziţie 80 de hectare.

Sanctuarul urşilor

Eforturile asociaţiei Milioane de prieteni şi ale WSPA au primit aşadar o răsplată greu de bănuit.

Astfel, în România avea să fie înfiinţată prima rezervaţie, unde urma să fie adăpostiţi urşii scoşi din habitatul lor sălbatic şi folosiţi în grădini zoologice, circuri sau alte locuri total nepotrivite lor. Recuperarea din mâna aşa-zişilor stăpâni nu a fost una uşoară, a presupus multe eforturi, dar în cele din urmă a meritat efortul.

Sanctuarul urşilor, aşa cum îi spune doamna Lapiş, avea să fie un loc în care ei să îşi redobândească identitatea şi în care voinţa umană să reflecte valenţe pozitive. Sprijinul financiar generos oferit de străini a fost primordial şi fără clauză de rambursare. În schimb, românii au obligaţia de a respecta un cod internaţional care presupune protejarea ursului brun.

În prezent în rezervaţie trăiesc 50 de urşi, cu vârste între doi şi 15 ani. Poveştile lor nu sunt asemeni celor care au trăit în sălbăticie, ascunşi în umbra cetinelor bogate, ci sunt triste, dar pline de învăţăminte şi speranţe pentru cei care au puterea să le înţeleagă.

Dorinţa doamnei Lapiş de a asigura o viaţă liniştită acestor animale a fost împlinită, dar la fel de important pentru domnia sa este şi ca oamenii să cunoască aceste poveşti şi să înţeleagă cât este de important să respectăm statutul urşilor din ţara noastră.

Deşi la începutul înfiinţării ei, în rezervaţie era interzis accesul turiştilor, doamna Lapiş a hotărât ca acest lucru să se schimbe. În opinia sa, viitorul acestor animale stă în palmele generaţiilor tinere, astfel că într-un regim special urşii de aici pot fi admiraţi pentru că, în ciuda torturilor care au lăsat urme vizibile, aceştia sunt încă nişte animale nobiliare. Ea speră ca astfel copiii să iubească imaginea urşilor în libertate şi să lupte pentru păstrarea ei de-a lungul vremurilor.

În decorul feeric al pădurilor de stejar

Pentru a preveni pătrunderea altor animale, cele 80 de hectare de teren pe care se întinde Sanctuarul urşilor sunt împrejmuite cu plasă.

Mediul de aici este unul foarte apropiat de cel în care urşii ar fi trebuit să trăiască toată viaţa lor. Pădurea de stejar este deja împărţită între cei 50 de urşi, fiecare dintre ei având teritoriul lui. Dacă în captivitate meniul lor se limita la un colţ de pâine aruncat de dincolo de gratii, aici urşii se pot hrăni cu zmeură, frunze de alun, ghindă, mure.

Din păcate, viaţa alături de oameni i-a făcut să uite cum este să se hrănească în sălbăticie, mulţi dintre ei neştiind alt gust decât al „delicateselor preparate“. Din aceste considerente, hrana lor este suplimentată de către îngrijitorii din rezervaţie. Pentru a le redeştepta vechile simţuri, aceştia plasează mâncare în locuri diferite, în ore diferite, astfel încât urşii să fie nevoiţi să o caute.

Din nefericire, exemplarele de aici sunt castrate, intervenţie medicală care le interzice dreptul de a se reproduce. Doamna Lapiş ne-a spus că a hotărât acest lucru pentru că nu vrea să condamne şi alţi pui de urs să trăiască după vrerea omului, chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla într-o rezervaţie de „cinci stele“.

După cum vă spuneam, sfârşitul poveştii este plin de speranţă şi înţelepciune, chiar dacă lupta pentru salvarea urşilor ţinuţi în captivitate continuă. La finalul discuţiei pe care am avut-o cu doamna preşedintă am înţeles un lucru foarte important: pentru ca binele să triumfe este suficient ca oamenii să nu permită ca viaţa urşilor să decurgă în libertatea hărăzită de cei care le poartă grija.

Gândiţi-vă la asta data viitoare când veţi privi un urs înlănţuit!

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, 16-31 DECEMBRIE 2009

Vizualizari: 2152



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI