Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

Începutul nefericit al unei domnii

Odată cu fuga lui Carol al II-lea se încheiase o etapă din istoria atât de zbuciumată a ţării. Zilele care au premers abdicării lui Carol au pus la grea încercare siguranţa Marelui Voievod de Alba-Iulia. Se ştie, Palatul a fost asediat de manifestanţi şi ex-regele Carol notează cu emoţie în memoriile sale că l-a găsit pe tânărul Mihai cu pistolul în mână, gata să-şi apere tatăl.

Pe 6 septembrie 1940, voievodul Mihai (foto) a depus jurământul de Rege al României. Conform Constituţiei din 1923, regele trebuia să depună jurământul în faţa camerelor reunite ale Parlamentului cu următorul conţinut: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritorului“. Dar Parlamentul nu mai exista şi ultima parte a jurământului cu „integritatea teritoriului“ era un nonsens, în condiţiile în care o treime din teritoriul ţării încăpuse pe mâini străine; noul rege a depus un jurământ improvizat doar în faţa patriarhului, preşedintelui Curţii de Casaţie D.G. Lupu şi generalului Antonescu.

Pornind de la concepţia sa privind starea unui rege constituţional, care se situează deasupra partidelor şi luptelor politice, generalul Antonescu l-a ţinut pe tânărul moharh în afara frământărilor politice, nepermiţându-i niciun contact, nicio iniţiativă personală, mai exact, transformându-l într-un rege lipsit de orice putere, incapabil de orice acţiune. Acest lucru a continuat şi odată cu intrarea României în război, Antonescu asumându-şi conducerea operaţiilor, numirea comandanţilor, în condiţiile în care prin lege Regele era „capul oştirii“.

Prezent la ceremonie, Mihail Manoilescu povesteşte. „Voievodul a apărut obosit, trist, cu capul plecat. A rostit formula jurământului, a sărutat crucea şi a semnat. Apoi, cu aceeaşi figură palidă, obosită şi înfiorător de tristă, mi-a dat mâna mie, generalului, miniştrilor, apoi demnitarilor Palatului şi sfârşind cu paraclisierii care însoţeau pe patriarh.

După depunerea jurământului, generalul Antonescu a spus vorbele, desigur, care vor rămâne celebre: „Dumnezeu să ajute Ţării, Majestăţii Voastre şi Mie!“

„Produs al unei lovituri de stat, la care tânărul rege nu a avut nicio contribuţie, domnia lui Mihai I, consemnează Alex Mihai Stoenescu, s-a situat sub semnul improvizaţiei şi a unei limitări vizibile chiar şi a simbolului pe care îl reprezenta Monarhia.“

Prea tânăr şi prea timid

De fapt, în spatele guvernului agitat – să nu uităm se proclamase „statul legionar” – Regele Mihai, adolescent timid, era ca şi inexistent.

Ţinându-l departe de „lumea dezlănţuită“, Antonescu îşi justifică această comportare spunând: „Dacă războiul se va pierde, eu, ca unul ce mi-am asumat toată răspunderea, voi suporta toate consecinţele, iar monarhia nu va avea nicio vină. Eu voi pleca de la putere şi Regele va fi liber să aleagă soluţia pe care o va socoti ca fiind cea mai puţin rea pentru ţară; sacrificiul meu va salva astfel prestigiul monarhic. Dacă războiul se va câştiga, gloria va reveni ţării şi va rămâne ataşată de istoria monarhiei, pentru că eu sunt bătrân şi nu voi lua gloria cu mine în mormânt.“

Se spune că, aflat la Sinaia, departe de pregătirile febrile pentru declanşarea „Războiului sfânt“, tânărul rege ar fi aflat de la mama sa despre celebrul ordin „Vă ordon: Treceţi Prutul!“, drept care a adresat conducătorului statului o telegramă: „...vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa domniei voastre neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului.“

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.23 (100) 1-15 DECEMBRIE 2009

Vizualizari: 545



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI