Home   Despre noi   Abonamente   Video   Articole   Oferte   Anunturi   Newsletter   Agro Business   Contact   Arhiva

Imprimati articolul

În pas de front spre o direcţie greşită

Doi oameni care au pus umărul la edificarea agriculturii româneşti în calitate de tehnicieni, producători, de manageri şi acum în calitate de membri în legislativul ţării: domnii Valeriu Tabără şi Petre Daea, preşedinţii Comisiilor pentru Agricultură din Camera Deputaţilor, respectiv din Senatul României, încearcă să desluşească, în rândurile de faţă, cauzele care stau la originea dureroaselor contradicţii din mediul rural.

G.V.: S-a încheiat secerişul, au început recoltările de toamnă şi vin şi vă întreb, ca agronomi, dar şi ca oameni care au făcut parte din conducerea Ministerului Agriculturii, care vă este opinia legat de ceea ce vedeţi când treceţi acum pe câmpuri?

P.D.: Sigur ai parte de sentimente contradictorii. Simţi mulţumire şi dragoste de meserie atunci când vezi lanurile de grâu ale unor societăţi cum sunt cele din vestul ţării ale cunoscutului Muscă, din sud, ale lui Anghel, spre est, la domnul Poienaru, dar şi în Insula Mare a Brăilei sau la domnul Porumboiu.

Acelaşi sentiment te încearcă şi atunci când vezi unităţi zootehnice de tipul celor de la Agricola Internaţional Bacău, Transavia Alba-Iulia sau combinatul condus de  Neculai Apostol. Din nefericire, imaginea feerică a agriculturii performante nu durează mult. Pentru că alături te întâlneşti cu locul părăginit, unde buruiana a pus stăpânire pe teren, cu canalele de irigaţii care au rămas doar pe hârtia minţii celor care le-au construit şi în braţele unor netrebnici care au reuşit să le răstoarne.

V.T.: Nu cred să existe altă ţară în Europa unde să se întâlnească atâtea contradicţii în zona rurală, iar cu timpul acestea se accentuează. Colegul Daea a nominalizat doar câţiva dintre marii agronomi, eu aş merge mai departe şi nu aş uita de revenirea spectaculoasă a Combinatului Comtim sau de ceea ce face la Satu Mare Vasile Lucuţ. De ce importăm carne de vită din Argentina, de ce aducem legume şi fructe din afară?

Bancherii parcă n-ar trăi în România

G.V.: Nu înţeleg, totuşi, de ce atâta imobilism?

V.T.: Cealaltă durere este aceea a încorsetării în nişte norme şi moduri de a te mişca în sistem, şi mă refer aici la ceea ce înseamnă aşezarea pe principii transparente de accesibilitate a programelor şi a surselor de finanţare. Pentru că nu se poate când ai o garanţie de aproape100%, dată de pildă de FGCR pentru investiţii într-o fabrică de paste făinoase, să mergi la bancă şi să ţi se ceară garanţie de 150%. Am întâlnit atâţia oameni care au avut absolut toate aprobările şi când au ajuns la bancă au fost opriţi. Or, degeaba se gândeşte bine, pentru că aceste lucruri vor bloca în continuare agricultura. Mi-e teamă de un mare eşec în valorificarea acestor fonduri, dacă mă gândesc la ce surse financiare avem şi la cât de săraci sunt totuşi producătorii noştri.

Nu putem fi performanţi atât timp cât ne anulăm mijloacele noastre proprii, şi aici mă refer la cea mai mare durere sufletească pe care o am: jaful din cercetarea agricolă care aduce mari prejudicii ţării. 

Frânarii, la puterea întâi

G.V.: Care credeţi că este capătul de la care ar trebui să pornim în rezolvarea acestor neajunsuri?

V.T.: În primul rând, noi nu am încheiat problema proprietăţii, dar vrem să facem proiecte. Or ca să demarezi un proiect, în primul rând trebuie să ai proprietatea într-un fel sau altul. Sunt probleme legate de pildă de aceste taxări formidabile pentru măsurătorile de cadastru. În plus, nepunerea în funcţiune a cadastrului aduce noi probleme legate de alte instituţii cum este APIA, căreia îi sunt îngreunate verificările din satelit. Apoi multe deficienţe apar din cauza nerelaţionării între instituţiile statului, adică demersul nu a fost făcut la timp sau răspunsul nu a venit la timp.

De exemplu, deconturile pentru irigaţii se opresc din cauza unei chichiţe şi numai bine se depăşeşte data de 25 a lunii şi ne trezim că penalităţile care vin sunt mai mari decât subvenţiile. După aceea discutăm despre ceea ce înseamnă relaţionarea producătorului agricol în interiorul meseriei sale şi părerea mea este că nu funcţionează sistemul nostru aşa cum ar trebui, cu performanţe şi cu responsabilităţi.

Nu de puţine ori ne trezim că o anumită organizaţie este mai prosperă decât membrii ei. Or, asta e o mare problemă şi îmi asum toată răspunderea pentru ceea ce spun. Sunt neajunsuri legate de relaţia dintre cel care valorifică sau comercializează şi care obţine mare parte a profitului celui care munceşte. Mai rău este faptul că ei îşi transferă subvenţiile de la producător spre un alt domeniu.

Produsele autohtone parcă ar fi ciumate

G.V.: Eu vreau să-l întreb pe domnul Daea, care provine dintr-o zonă unde înainte fructele şi legumele cădeau pe om, cum s-ar spune. Se mai produce în momentul ăsta? De ce nu vindem produsele noastre? Pentru că nu avem ce sau pentru că încercăm să ocolim internul şi vrem să trimitem bani în afară?... Având în vedere că, după opinia mea, suntem specialişti în domeniul ăsta.

P.D.: Astăzi trăim în altă lume. Dacă noi circulăm liber, tot liber trebuie să circule şi produsele, oriunde se fac. Aceasta este platforma realităţii în care trăim. Când aud de importuri mă gândesc cât de rău ne facem prin noi înşine şi să mă explic. Aud astăzi că în România se importă circa 70% din legume. Fals, pentru că populaţia de la ţară mănâncă în primul rând din ceea ce produce. Dar ne putem referi la cât reprezintă din comerţul organizat importul, şi aici poate ajunge la 70%. Şi în acest caz putem face ceea ce cred că este esenţial astăzi: convergenţa acţiunilor prin responsabilizarea instituţiilor şi stabilirea unui limbaj comun.

G.V.: Domnule Tabără, o întrebare şi o curiozitate personală totodată. Satul, care reprezintă încă peste 40% din populaţia ţării, trăieşte numai din producţia proprie?

V.T.: Din păcate nu, şi eu am mama lângă Timişoara, într-un sat cu un potenţial agricol formidabil în care cunosc oamenii de mai bine de 40 de ani. Mărturisesc că am fost uimit să descopăr că într-un magazin jumătate din produse, începând de la roşii, castraveţi, inclusiv cartofi au culoare străină. Nu ştiu ce se întâmplă cu satul românesc, pentru că undeva chiar producţia primară este în suferinţă.

Cred că ne-am molipsit de acel concept auzit de câţiva ani buni conform căruia România trebuie să producă doar cât este necesar pentru autoconsumul familial. Este cel mai grav concept legat de potenţialul românesc, pentru că nu vom putea vorbi de o agricultură performantă şi de parteneriate reale atât timp cât ne închidem într-o piaţă semicucerită de produsele noastre, pentru că e clar că nu avem cu ce. Aici trebuie găsite acele căi prin care piaţa să fie formată în proporţie de cel puţin 70% din produse obţinute în ţară. Avem la dispoziţie politicile necesare, dar nu profităm de ele.

Gândim şi acţionăm anapoda

G.V.: Domnule Daea, Parlamentul este totuşi o forţă în ţara asta. Chiar nu poate interveni spre a ne îndrepta spre normalitate?

P.D.: Din punctul meu de vedere, noi trebuie să facem trei paşi. Să ne hotărâm odată cu toţii să stabilim un program, nu sofisticat, dar exact pentru agricultura ţării noastre. Să ne stabilim exact ce putem da şi să-i dăm agricultorului român. Domnule Verman, cu bugete forfecate, tăiate, cârpite, nu se poate face agricultură.

Ţăranului, agricultorului, specialistului, trebuie să îi spui din timp ce înseamnă susţinere. Pentru că promisiunea de astăzi, neonorată, se transformă în pierderea de mâine, care va fi irecuperabilă. Şi al treilea lucru pe care trebuie să îl facem este să ne stabilim clar coordonatele în cercetarea agricolă românească. Eu zic că dacă facem aceste lucruri dispar o serie din probleme.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2009

Vizualizari: 610



֩ Comentarii

--> Click aici pentru a adauga un comentariu




© 2005-2011 REVISTA LUMEA SATULUI