Între Războiul „alb“ şi Războiul de „iarnă“

La începutul anului 1940, Europa trăia sub zodia lui Marte, chiar dacă după înfrângerea Poloniei, în Vest războiul luase o formă aparte. Rareori se auzea aici câte o rafală de mitralieră, soldaţii stăteau în adăposturi, nemţii amuzându-se de giumbuşlucurile celebrilor clovni Grook şi Peter Andres, iar pe linia Maginot ţineau spectacole artişti de cabaret, şansonetişti, printre care Maurice Chevalier şi Josephine Becker.

Apelul „doamnelor neliniştite“

Numeroasele intervenţii pentru încheierea unei păci continuau însă. Regele Leopold al Belgiei şi Wilhelmina a Olandei au adresat, la sfârşitul anului 1939, telegrame ţărilor în conflict pentru a media tratative de pace. La rândul său, regele Carol al II-lea sugerase regelui Belgiei, ceva mai devreme, e drept, o atare tentativă, dar i se răspunsese că nu era oportun.

O propunere „romantică“ a aparţinut reginei Elena a Italiei care a trimis lui Mussolini – sub formă de proiect – o scrisoare pe care voia s-o adreseze principeselor suverane din toate ţările neutre care să exprime dorinţa de pace a „doamnelor neliniştite“ de războiul în curs. Apelul urma să fie înaintat reginelor şi principeselor din Belgia, Jugoslavia, Bulgaria, Danemarca, Luxemburg, Ţările de Jos şi reginei Elena a României care, deşi trăia în exil, urma să participe la această acţiune. Scrisoarea cerea mamelor, surorilor, soţiilor, fiicelor, verişoarelor şi chiar nepoatelor să intervină pentru încetarea războiului şi, eventual, să organizeze o conferinţă internaţională pentru pace. Zelul reginei Elena a fost temperat de ducele Mussolini care i-a răspuns că, în circumstanţele existente, un congres internaţional de pace nu ar fi oportun, iar Apelul „doamnelor neliniştite“ nu ar fi avut o urmare practică.

Ocuparea Basarabiei, amânată

Şi dacă în Vestul Europei „Războiul alb“ era - vorba lui Mihail Ralea – „mai mult o pierdere de vreme“, pe coasta Mării Baltice, armata finlandeză condusă de K. G. Mannerheim rezista eroic în „Războiul de iarnă“ invaziei trupelor sovietice mult mai numeroase şi mai bine înarmate. Tensiunea provocată în România de agresiunea sovietică în Finlanda a fost evocată într-o discuţie de Gerhard Stelzer, reprezentantul Legaţiei germane la Bucureşti, şi de Pavel Kukoliev, însărcinatul ad-interim cu afaceri al Uniunii Sovietice.

„Românii - preciza Stelzer - se tem pentru soarta Basarabiei, dar părerea noastră (a germanilor n.n) este că evenimentul din nordul Europei nu implică o ruptură cu măsurile Uniunii Sovietice, această ţară fiind obligată să se asigure faţă de orice eventualitate“. Nu este greu de descifrat în aceste rânduri trimise la Moscova de diplomatul sovietic Pactul Molotov - Ribbentrop care conţinea sacrificarea Finlandei şi, de asemenea, legătura pe care oficialităţile de la Bucureşti o stabileau între ţara „celor o mie de lacuri“ şi destinul viitor al României, centrul preocupărilor constituindu-l Basarabia. Într-un raport al său, Kukoliev sublinia impactul pe care îl are asupra ţării noastre agresiunea sovietică în Finlanda: „Cercurile guvernamentale se tem […] pentru soarta Basarabiei, repetă el - informaţia fiind subliniată cu creion roşu. Ele consideră că, după Finlanda, venea rândul României.“

Şi toate aceste previziuni sumbre s-au adeverit. De altfel, plănuind înfrângerea Finlandei în câteva zile - timp în care Helsinki, capitala ţării, ar fi putut fi ocupată fără probleme – oficialităţile sovietice erau atât de sigure de victorie încât fixaseră data de 6 decembrie 1939, ziua atacării Basarabiei. Agresiunea împotriva României în acea zi a fost amânată cu jumătate de an, înfrângerile serioase în Finlanda determinând conducerea sovietică să ia o asemenea hotărâre.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2010