Aşteptând odihna veşnică...

A trăi bine, susţin înţelepţii, înseamnă, înainte de toate, ştiinţă şi artă. Şi mai e ceva! Cum sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte, viaţa, cu bune şi cu rele, ţine şi de o anumită pricepere în a armoniza politicul cu socialul ori, altfel spus, conducătorii cu cei conduşi. Fini observatori, cu belşug de aur cenuşiu, au priceput de îndată că ceea ce noi numim „criză mondială“ nu este altceva decât produsul unor minţi mereu active în încercarea de a mai descotorosi planeta albastră de povara umană care încarcă nota de plată a secolelor şi mileniilor.

Criza morală, criza economică: care o fi mai rea?

Pe plaiurile dâmboviţene, situaţia este şi mai crudă, prin adevărul ei şi, de ce nu, chiar mai comică, în sensul că românul, de când se ştie, a scăpat mai lesne de belele, făcând haz de necaz.

La noi, criza morală e mai agresivă decât cea economică, judecând realităţile pornind numai de la constatarea că, vorba lui nenea Iancu – economia românească e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Prin urmare, dacă ne e frig, şi ne este, nu închidem uşa în urma pisicii – ci purcedem înţelepţi, cum şi suntem, la a-i reteza coada. Să mă explic. E nevoie, mare nevoie de bani. Ei bine, nu ne aşezăm serios pe treabă, cum ar face orice gospodar chibzuit, ci dăm repejor fuguţa să împrumutăm, adică să amanetăm ceea ce încă ne mai aparţine.
Şi, lăcomoşi cum ne ştim iarăşi, băgăm în desagă zeci de miliarde de euro, fără să gândim că ceea ce iei trebuie să înapoiezi şi, pe deasupra, şi cu dobândă.

Cel care dă are şi pretenţii. Aşa se face că, peste o lună, ori două datoria externă a României va depăşi 40 miliarde de euro. Adică 2.000 de euro de fiecare căciulă. Ca să dai, trebuie să ai de unde. Soluţia a venit de îndată de la cel cu pâinea şi cuţitul. Ori micşorăm salariile, ori trimitem oamenii în şomaj. Ca întotdeauna, s-a ales calea de mijloc. Numai că şi aşa 750.000 – 1 milion de simbriaşi vor rămâne fără pâine. Şi, pe lângă ei, familiile lor – deci mai bine de 3 milioane de oameni.

Biruri noi pentru oamenii săraci

Ca treaba să fie în regulă s-au inventat şi biruri noi: pe salariaţi, pe pensionari, pe artişti, pe toţi săracii. De cealaltă parte, agricultura şi satul românesc trăiesc în agonie.

Traiul bun rămâne un miraj

Ne paşte creşterea economică şi, pentru cei care au şansa să scape, mirajul traiului bun.
Numai că ni se promite o vârstă de pensionare drastic sporită, şi pentru bărbaţi şi pentru femei, la 65 de ani. Ce facem însă, ce ne facem cu speranţa la viaţă a românilor? În prezent de doar 68 de ani la bărbaţi şi de 74 la femei. Una peste alta, deci, vom avea parte de odihnă doar pe ceea lume. Adică pe lumea veşnică.

Şi ca un „bonus“, se adaugă şi un fel draconic de a calcula bruma de pensie cuvenită contribuabililor pentru depuneri de zeci de ani de muncă, în aşa fel încât, cum se zice, mai bine în cer decât pe pământ. Generaţiile nu-şi dau, nu-şi mai dau mâna, politicienii sunt amatori în a vedea idei, iar funcţia de dregător nu este, precum odinioară, o sfântă datorie în slujba supuşilor ci, mai degrabă, o pleaşcă întru propria înavuţire, venită graţie unor întâmplări mai totdeauna mafiote şi lipsite de verticalitate. La români, la cei cufundaţi în dureri înăbuşite, „a trăi bine“ a căpătat de la o vreme valoarea vorbelor rostite la mânie. „Să trăiţi bine, Domnilor! Ca noi, cei mulţi adică!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2010

copyright lumeasatului.ro